Pentru a pătrunde în misterul plantelor și al luminii zilelor de primăvară, vă invităm să faceți cunoștință cu Iulia Iordan. După ce își petrece copilăria la sat, în natură și simplitate, urmează un liceu pedagogic și, mai apoi, studiază filosofia și arta. Tot ce a îndrăgit s-a transformat în meseria pe care o practică în prezent, educator cultural și scriitor.
Pe Iulia Iordan o putem întâlni la Muzeul Național de Artă al României, ca educator muzeal și la Asociația DaʼDeCe, unde, în calitate de coordonator creativ, concepe proiecte culturale pentru copii. Bucuria și curiozitatea din copilăria Iuliei Iordan sunt transmise în cărțile editate începând din anul 2012, Călătorie printre ierburi și lumină, Luli și căsuța din copac, Povești din calendar, Primul Punct și Al Doilea Punct, Supa de pietre și Da’ de ce să mă întorc în timp?/Metodologie-ghid de creare a unui traseu cultural.
1. Cât timp a durat până să începeți să scrieți cărți? Ce a declanșat momentul?
Am publicat prima carte pentru copii când aveam 31 de ani. Până atunci scriam, dar altfel: îmbrăcam joaca în poveste, inventam povești ale unor obiecte de patrimoniu sau cream trasee narative prin oraș sau prin muzee. Una dintre meseriile mele este cea de educator muzeal, și fiecare educator muzeal practică și meseria de scriitor, chiar dacă uneori ea este undeva în fundal.
Din notițe și povești despre plantele în mijlocul cărora ne jucam în parc sau în curte, scrise pentru fetița mea cea mare, s-a născut un fel de jurnal fictiv care a devenit, cu ajutorul Editurii Cartea Copiilor, prima mea carte, Călătorie printre ierburi și lumină. Felul în care copiii au primit-o atunci mi-a dat multă încredere să scriu în continuare.
2. De unde vă vin ideile, inspirația?
La fel ca în orice altă practică artistică, ideile vin din experiența celui care le transformă apoi în cuvinte, forme, sunete sau imagini. Povestea la care lucrez acum, de exemplu, este o colaborare cu un grup de entomologi și de animatori turistici dintr-o frumoasă zonă a României unde crește un fluture cu o poveste ieșită din comun. Ceea ce încerc să fac este să transform această ființă extraordinară într-un personaj de poveste care să-i ajute pe copii să-i descopere viața. Alteori, personajele mele îmbracă emoții pe care le simt sau idei care au o mai mare importanță pentru mine. Dar, pentru că se scrie în general mult, încerc să nu scriu decât dacă am ceva interesant de spus. Și, atunci când o fac, nu alerg imediat la un editor să public textul respectiv, îl las să mai aștepte. Am texte pe care le țin o vreme doar pentru mine.
Pe de altă parte, îi încurajez mereu pe copii să scrie în mod curent. Cred că scrisul este un exercițiu foarte bun de autocunoaștere, de ordonare a gândurilor, care îi va ajuta indiferent de pasiunile și planurile lor de viitor și care, treptat, poate deveni o meserie în sine.
3. Care e ingredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?
Este genul de întrebare la care adulții din preajma copiilor se grăbesc imediat să răspundă. Este internetul plin de astfel de răspunsuri sau chiar de rețete despre cum să scrii sau ce să le transmiți copiilor. Discuția aceasta a explodat în ultimii ani de atâtea certitudini pe grupurile virtuale de părinți. Senzația mea este că discuția despre „povești bune” arată la noi ca o rană inflamată. Dar literatura este în altă parte, acolo unde un copil simte emoția întâlnirii cu un personaj și devine curios. Asta face ca o poveste să fie bună pentru el.
Cel mai bine copiii știu să răspundă la întrebarea de mai sus. Atunci când mă văd cu ei față în față la ateliere îi întreb ce face ca o poveste să fie pe gustul lor sau ce face ca o poveste să fie bine scrisă din punctul lor de vedere. Umorul este o condiție necesară sau un fir narativ neașteptat, suspansul sau felul în care imaginea este pusă în dialog cu textul în cazul în care povestea este ilustrată. Apoi sunt copii care preferă poveștile mai simple pentru că nu au exercițiul lecturii, alții care au citit atât de mult deja încât au observat anumite tipare repetitive și caută povești complexe în idei sau în conținut. Copiii sunt foarte diferiți și au nevoi sau gusturi foarte diferite și ele. Cred că e loc de multe feluri de povești. Dar este loc și de responsabilitate în scris, pentru că hârtia este făcută (încă) din copaci.
În utopia mea personală, fiecare sat și oraș din România are o bibliotecă publică gratuită cu fondul de carte actualizat la zi. Copiii pot alege singuri ce cărți citesc și au ocazia să discute despre ele cu alți copii, cu bibliotecarii, cu autorii și ilustratorii acestora.
4. Care e unul dintre lucrurile pe care le-ați învățat din scrierea de cărți?
Autodisciplina este unul dintre lucrurile învățate, pentru că orice poveste este o ordine făcută în idei și cuvinte pe care nu o poate face nimeni în locul autorului. De asemenea, am învățat să renunț: nu tot ceea ce pare interesant la prima vedere are loc într-o poveste.
5. Ce urmează să (mai) scrieți?
Momentan am în lucru două povești pentru copii și un text mai lung la care scriu din când în când, dar încă nu i-am dat o formă anume.
6. Ce vă place să faceți când nu scrieți?
În afară de scris, mai am încă două meserii pe care încerc să le practic într-un mod cât mai util pentru mine și pentru ceilalți, dar cel mai mult îmi place să cutreier tot felul de locuri împreună cu familia mea. Suntem înnebuniți după camping. Ne luăm cortul la spinare, pornim la drum și ne punem tabăra în locurile care ni se par frumoase. Pentru că se apropie vara, deja am început să ne facem planuri.
7. La ce folosește cititul? La ce v-a folosit și la ce vă folosește?
Este o întreagă lume în fiecare carte, o ocazie de descoperire și de autodescoperire. În copilăria mea lucrurile erau mai simple decât azi, nu aveam parte de atâția stimuli, de atâtea distrageri. Citeam sau mă jucam pe stradă cu prietenii. Cu toții suntem distrași astăzi de moduri de a pierde sau de a petrece altfel timpul. Sigur că se poate trăi și fără povești, dar este o viață mult mai limitată, și îmi imaginez că și destul de tristă. Cred că fiecare poveste ne arată cât de mare și adesea surprinzătoare este această lume în care trăim, la fel ca și ceea ce este sau poate fi dincolo de ea. Este un lucru simplu, dar odată conștientizat, cred că ne poate da un pic mai multă voință să ieșim din propria cochilie sau din propriul ecran. Poveștile ne ajută să ne minunăm de noi sau de lume.
8. Ce cărți ați reciti din perioada copilăriei?
Recitesc cărțile copilăriei de câțiva ani, pentru că în fiecare seară citesc împreună cu copiii mei. Avem tot timpul câteva cărți începute împreună și apoi fiecare citește și separat. În perioada aceasta citim cărțile lui Michael Ende, Poveste fără sfârșit și Momo. O dată pe an recitim Micul prinț și basmele din O mie și una de nopți, preferatele mele din copilărie, urmează și ele la rând.
9. Care e cel mai frumos aspect al carierei de scriitor?
Să scrie ceva care contează chiar și pentru un singur cititor.
10. Un sfat pentru tinerii scriitori.
Cu atâtea capodopere și o istorie a literaturii atât de bogată și de nuanțată, cu toții suntem tineri scriitori. Îi sfătuiesc să nu caute rețete în afara lor, să scrie despre ei și despre ceea ce-i preocupă, să rămână curioși și să se ferească de auto-suficiență ca de un păcat capital.
*Imagini din arhiva personală a autoarei.