Simona Antonescu îmbină cu onestitate în cărțile sale istoria cu ficțiunea. Născută la Galați, a copilărit în localitatea Țintea din județul Prahova și a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu volumul Fotograful Curții Regale. Începând cu acest an, publică anual romane precum: Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), Ultima cruciadă (2019), Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021). La editura Nemi a început să publice, din anul 2018, o colecție de romane, „Istoria povestită copiilor”, care are menirea de a familiariza cititorii cu istoria României. Până în acest moment, în serie au apărut următoarele volume: Decebal și un solomonar misterios, Nobilul Aeticus și o călătorie în jurul lumii, Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană, Litovoi și Școala Solomonarilor din Crângul Pământului, Mircea cel Bătrân și Școala Scutierilor, Regina Maria și Marea Unire, Mihai I, regele-copil și pecețile de mărgean, Vlad Țepeș și Ordinul Dragonului și Iancu de Hunedoara și legenda fântânii din castel.
- Cât timp a durat până să începeți să scrieți cărți? Ce a declanșat momentul?
Aveam cam opt ani atunci când am început să scriu prima carte. M-am împotmolit după câteva pagini de caiet și am continuat aventurile numai în minte. A fost pentru prima oară când m-a derutat misterul acesta care și astăzi îmi dă bătăi de cap: cum este posibil să ai povestea în cap, iar ea să nu se lase totuși așternută pe hârtie?
Viața m-a îndepărtat de această dragoste și a durat mult până m-am putut reîntoarce la ea. Romanul cu care am debutat, Fotograful Curții Regale, a apărut în anul 2015 la Editura Cartea Românească și a fost romanul câștigător al Concursului de Debut al editurii. De atunci am publicat în fiecare an câte un roman și de doi ani scriu o serie de cărți pentru cei mici, numită „Istoria povestită copiilor”.
E greu să găsesc o cauză concretă care a declanșat momentul respectiv. Poate că este vorba despre acumulările de experiențe, de-a lungul vieții, sau poate că doar am căpătat mai mult curaj după o anumită vârstă. Încă mai caut un răspuns bun la această întrebare.
2. De unde vă vin ideile, inspirația?
Cărțile publicate până acum sunt romane istorice. Îmi place mult istoria, cu toate cotloanele ei ascunse, nebănuite, oameni și întâmplări nu suficient de însemnate ca să ajungă în marea istorie, dar pline de farmecul lucrurilor cunoscute numai pe jumătate. Ceea ce nu s-a păstrat, ceea ce s-a pierdut în timp îmi stârnește imaginația.
3. Care e ingredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?
Fac parte dintre cei care sunt convinși că personajul este locomotiva poveștii. Un personaj bine construit, credibil, viu, care rămâne în memoria afectivă a cititorului, este un ingredient esențial. Obișnuiesc să-mi construiesc personajele pe baza unui corespondent din realitate, tocmai pentru a câștiga în autenticitate.
Un alt ingredient care cred că stă la baza unei bune povești este sinceritatea scriitorului. În fiecare carte, el nu face altceva decât să se scrie pe el însuși. Cu cât este mai sincer, cu cât arată fără teamă ce simte, ce îl bucură sau ce vinovății îl chinuie, cu atât textul va fi mai bun.
4. Care e unul dintre lucrurile pe care le-ați învățat din scrierea de cărți?
Am învățat că fiecare om poate fi iertat. În viața de zi cu zi cad în greșeala de a învinui ori a judeca. În scris însă nu am putut face asta personajelor mele. Atunci când scriam despre ele, dezvăluindu-le, trebuia să mă pun în pielea fiecăruia, să mă simt eu însămi așa cum s-au simțit ei atunci când au luat o decizie sau alta. A trebuit de fiecare dată să iert o faptă rea sau o greșeală, mai înainte de a putea scrie despre personajul acela.
5. Ce urmează să (mai) scrieți?
Voi continua seria „Istoria povestită copiilor”, mai avem numai puțin și întregul mister al familiei celor doi copii gemeni va fi dezvăluit. Povestea solomonarilor și a bunicului care ascunde o taină va fi scoasă la iveală. Volumele opt și nouă tocmai au apărut, este vorba despre Vlad Țepeș și Ordinul Dragonului și Iancu de Hunedoara și legenda fântânii din castel. Volumul zece se va numi Ștefan cel Mare și secretul bunicului Zosim. Urmează să apară și un nou roman, dar lucrurile sunt încă abia la început.
6. Ce vă place să faceți când nu scrieți?
Îmi place foarte mult să conduc la drum lung, în afara orașelor. Sunt momente de mare inspirație. Îmi place să citesc, de cele mai multe ori ficțiune, nu neapărat ficțiune istorică. Caut în romanele pe care le citesc personaje memorabile, care să mă impresioneze prin ceva. Îmi place să merg la munte, mai mult decât la mare. Îmi place să vorbesc cu copiii, sinceritatea cu care răspund ei la întrebări mi se pare cea mai mare înțelepciune a lumii.
7. La ce folosește cititul? La ce v-a folosit și la ce vă folosește?
Cititul este una dintre foarte puținele metode de antrenament al acelei zone din creier responsabile cu imaginația, cu creativitatea. Fără o creativitate bogată nu putem rezolva situațiile complicate din viață. Roata a fost inventată de un om cu o imaginație bogată. Becul, radioul sau internetul la fel. Orice inventator este obligatoriu un om care are zona creativității foarte bine dezvoltată în creier. Marii strategi sunt oameni cu imaginație, ca și marii, adevărații manageri.
Mie mi-a îmbogățit viața și m-a ajutat să trec peste anii mai grei, peste încercări. Cunoșteam personaje care traversaseră aceleași greutăți ca mine și îmi aminteam cum le făcuse asta să se simtă. Nu m-am simțit singură, aveam alături de mine niște ajutoare.
8. Ce cărți ați reciti din perioada copilăriei?
Cred că mi-ar plăcea să recitesc Cireșarii, de Constantin Chiriță.
9. Care e cel mai frumos aspect al carierei de scriitor?
Nu cred că poate fi numită o carieră și tocmai acesta este cel mai frumos aspect al ei. Scrisul are toate șansele să rămână în zona de activitate făcută de drag, din drag. Cele mai frumoase momente sunt acelea în care îmi dă târcoale o nouă poveste, încă nu văd limpede personajele, cu toate că simt că ele încep să mă înconjoare. La fel de mult îmi plac și momentele când încep să primesc mesaje de la cititori care îmi vorbesc despre aceste personaje.
10. Un sfat pentru tinerii scriitori.
Pe mine mă ajută mult organizarea riguroasă. În lipsa ei, în copilărie nu reușeam niciodată să termin ceea ce începeam să scriu. Acum nu mă apuc de scris dacă nu știu să răspund clar la toate întrebările posibile în legătură cu un anumit personaj: care sunt primele lui trei calități și cele mai mari trei defecte? Ce ar face într-o anumită situație, concretă? Dacă ar trăi în zilele noastre, ar fi PNL-ist, USR-ist sau PSD-ist?
Glumesc, desigur, dar sfatul meu este să trateze scrisul ca pe o muncă anevoioasă, care nu poate fi dusă până la capăt decât cu disciplină. De exemplu, să-și propună să scrie un anumit număr de pagini pe zi, să facă schițe grafice ale relațiilor dintre personaje și ale întregii acțiuni.
Un ultim sfat, nu pentru că este mai puțin important, ci dimpotrivă, pentru că vreau să-i dau greutate: să citească, observând ce se petrece cu ei și notându-și la tot pasul felul în care textul acela îi schimbă. Cred că este o bună metodă de a învăța să scrii.
*Imagini din arhiva personală a autoarei.