Iată că a venit momentul mult așteptat în care sunt anunțați câștigătorii Concursului de poezie on-line. În acest an ne-am bucurat de aproximativ 300 de poezii trimise de 87 de elevi, din clasa pregătitoare până în clasa a XII-a. Cei mai mulți participanți au fost din județele Bistrița-Năsăud (16), Cluj (14), Galați (9). Din Republica Moldova am primit poeziile a 10 elevi. Mulțumim juriului format din scriitorii Victor Constantin Măruțoiu și Ioan Vasile Țene, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. Au fost acordate 25 de premii din partea organizatorului, Biblioteca Județeană “Octavian Goga” Cluj, și un premiu din partea Primăriei Cluj-Napoca, Biroul Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate.
Datorită situației generate de virusul COVID-19 la nivel național, în loc de festivitatea de premiere care ar fi trebuit să aibă loc azi, vom anunța câștigătorii, urmând ca diplomele și premiile să le trimitem la încheierea acestei situații. Înainte de trimiterea lor, elevii premiați vor fi contactați telefonic.
Îi felicităm pe toți, a fost o plăcere să citim poeziile primite în concurs! Cele desemnate câștigătoare sunt postate în cele ce urmează.
Amarie Daria Maria, clasa a IV-a A, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bistriţa
ÎN GRĂDINA MEA
În grădina mea,
Era mare veselie.
Furnica, blând zâmbea,
La soarele plin de iubire.
Fluturii zburdau,
Încolo şi încoace.
Florile se gândeau,
Vântul ce mai face.
Dragul lor prieten,
De ieri n-a mai venit.
Poate într-o salcie,
S-a împotmolit.
Sau zâna pădurii,
Iar l-o fi oprit.
Albinele de zor lucrau,
Şi de bucurie, ele cântau.
Un melc, încet din fire,
S-a căţărat, a încercat
Şi de-abia a reuşit,
Să ajungă pe o frunză,
Să vorbească cu o gâză.
Așa e-n grădina mea,
De e vremea bună, rea.
Antonache Ilinca-Maria, clasa a IX-a, Colegiul Național „Barbu Știrbei” Călărași
ABIS
Alung și ce-i gând, și ce-i speranță
Și aleg să mă las pradă acelei suferințe
Limaxul negru-al sufletului
Încă mă-îndeamnă să lupt.
Și știu că-i greu și dureros, să tot continui să sper
și să fiu eu cea care te ajut să treci peste.
Dar e mai mult de îndurat, credința că mă voi scufunda
Într-o eternă negură
Și că va fi pustiu, și gol, și singurătate.
Iar sus, peste mine, vor sta ei,
Ai mei, ai tăi, viață, inamici
Privind cu dispreț și compătimire falsă
Privind unde m-au adus în final.
Și tot uitându-mă la ei, realizez
naivitatea mea eternă
Și vreau să lupt, mai mult, mai mult
Și să le demonstrez greșeala.
Așa că-mi fac curaj, înghit în sec,
Încerc acum ca ei să-mi fie sprijin
imaginar,
Dar cu folos
Pentru că reușesc să mă văd.
Acolo sus, cum eram odată,
Sau poate cum eram cu toții
Nu diferiți, ci asemănători, plini de aceleași sentimente
Și mă gândesc, cum am ajuns aici.
Dar nu mai pot.
Acel odată și acolo, e aici, e acum,
Și vechea eu e nouă.
Așa că tot ce pot face e să realizez
Adevărul de acum,
Și că m-am sprijinit pe restul prea mult,
ci am căzut.
Din nou.
Arhip Lina, clasa I, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău
EMINESCU
Al nostru Eminescu –
Mândrie literară.
O stea fără pereche
Pentru o lume-ntreagă.
Tu ești irepetabil,
Etern, nemuritor.
Al neamului Luceafăr –
Poet și prozator.
Baciu Antonia, clasa a IV-a, Palatul Copiilor Bistrița
IEȘIND PE FEREASTRĂ
Pe o fereastră, dintr-un sat,
Mirosul delicios călătorește-n lat.
Pe la margini, printre spicele de grâu,
Răsare mireasma ca un râu.
Acolo două vrăbiuțe, mamă și fiică,
Au ajuns pe un lan urmărite de pisică
Și au început a-și lua cina,
Cât timp mai umbla lumina.
Cea mică ciripi pițigăiat:
„O, mireasmă! Iată!
Mamă, nu mai sta frământată!
Hai să mai luăm o bucată.”
Mama privind-o uimită
Îi răspunse-ntr-o clipită:
„Ești înfometată, draga mea fată?
Este grâu din plin…
Nu vezi? Soarele este lin.”
Și o însoți în pom
Unde nu-i urmă de om.
Micuța îi zise aproape în somn:
„Fără tine sunt lună fără soare!
Fără tine aripile mele nu ar ști să zboare!”
Bălan Ioana Nectaria, clasa a VI-a, Palatul Copiilor Bistrița
SCRIS
Un lucru ce mă definește
Fără limite, un adevăr,
O lume ce mă depășește
Un motiv să caut ajutor.
Iau penița să tai.
Tai greșeli făcute intenționat,
Să uit că au existat
Tai speranță.
Scriu la apus
Mă prind zorii scriind,
Scriu când am ceva de spus,
Scriu zâmbind.
Bălăoi Sabina-Maria, clasa a IX-a A, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” Galați
ÎNVING
Purtată de vânt în luntrea ei fragilă,
Izolată de oameni, plânge o copilă.
Ruptă de realitate ea e cu gândul,
Apa o poartă, nu simte pământul.
Lumea ei plutește în valurile line,
Luna sclipește, încercând să aline,
Sufletul rănit de ale lumii furtuni,
Ca să o elibereze de ale ei tensiuni.
De suferință s-a închis în propria capcană,
Vrăjită ea a fost de frica cea vicleană,
Încearcă să găsească o cale de scăpare,
Se scufundă în gol, se îneacă-n supărare.
Dar stelele sosesc când totul pare pierdut,
Speranță ele sunt pentru al ei trecut,
Strălucesc în ochii plânși ai fetei abătute,
Luminându-i drumul vag, ajutând-o să lupte.
Simte pământul sub picioare și te vei echilibra.
Trupul și mintea ta se vor alinia, te vei elibera.
Burje Maria Teodora, clasa a V-a, Palatul Copiilor Bistrița
INCURSIUNE ÎN INIMA SAXOFONULUI
Încet, suflă cineva,
Altcineva cântă, ca la pian,
Butoanele sunt apăsate.
Doare, dar în loc să geamă,
Cântă poezii, poeme.
Trupul aurit e strâns
de două palme transpirate,
Ce-l fac să scârțâie și să scoată sunete ciudate.
Dar nu, nu se poate întâmpla așa ceva,
În special în seara asta!
Dacă nu, îl izbește de pământ,
La fel ca pe frații săi ce, momentan, aveau alt gând
Și n-au cântat perfect,
Fiecare, pe rând, fiind considerat defect.
Dintr-odată, nimeni nu mai suflă,
Iar scena se cufundă în aplauze.
Din fericire, totul se termină
Și o lungă ședere într-o cutie roșie de catifea urmă.
Deac Eduard Adrian, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr. 1 Bistrița
MIREASMA DIMINEȚII
Luminează ziua dis de dimineață,
Amurgul încetișor dispare.
Luna a plâns atât de tare,
Stingându-se de supărare.
Iar stelele dispar ca prin magie,
Totul în jur e armonie.
Deodată soarele răsare,
Cu razele strălucitoare,
Și roua dimineții are miros proaspăt de floare.
Redă speranța vie a tot ce este în jur,
Ființei omenești,
Întrebându-se în gând:
Am văzut luna, stingându-se
Apoi stele, dispărute în amurg
Și acum inspir o rază de lumină,
Lasându-mă purtat de inspirație,
Pășind spre o visare imaginară.
Plutește în aer mirosul dimineții,
Și totul freamătă mireasma aurie,
În mintea mea imaginară e vie,
Simt că plutesc în visul de magie!
Drăgoi Alexandra, clasa a XI-a, Colegiul Economic „Dimitrie Cantemir” Suceava
ANOTIMPUL STELELOR ȘI FLORILOR
Un suspin alb înghețat în trecerea timpului
În anotimpul florilor
Și este îngropat în nisipul lacrimilor
Cu moartea dansând
Și visele pierdute devin răni în eternitate
Iar floarea nu crește în suflul rece
Crengile albastre sunt lăsate
Un soare înghețat se ascunde după lună
După stelele abandonate
Și este de nespus în cartea zâmbetelor
Cu viața cântând
Și dorințele devin puteri pentru totdeauna
Iar stelele dansează în viscol și frig
Nori violenți sunt părăsiți și uitați
Dragomir Matei, clasa a III-a C, Școala Gimnazială „B.P.Hașdeu” Câmpina
CERUL NOPȚII
Cerul nopții este plin
Cu stele strălucitoare,
Este negru, format din
Miliarde de lumini orbitoare.
Luna păzește cerul
Pictat cu licurici,
Păstrând atunci misterul
Ca pe niște pitici.
Un nor mai trece tremurând
Peste cerul de noapte,
Vântul trece pășind
Cu multe șoapte.
Măceșanu Miruna Mihaela, clasa a III-a B, Liceul cu Program Sportiv Slatina
DOAMNA MEA ÎNVĂȚĂTOARE
Toată lumea în picioare!
V-o prezint pe doamna mea…
Nu-i un vis sau o-ntâmplare,
E învățătoarea mea !
Hai și tu la doamna mea
Să înveți câte ceva!
Că ea știe să explice,
Lucruri rele nu îți zice.
Ea este cea mai frumoasă
Și e cea mai drăgăstoasă!
Se poartă frumos cu mine
Și desigur, și cu tine!
Mîţu Lia, clasa a III-a, Liceul Teoretic ,,Alexandru Ioan Cuza” Chișinău
PICTURILE TOAMNEI
Toamna-n mâini cu o paletă,
Cu a ei galbenă beretă,
S-a pornit în lung și lat
La pictat, tot la pictat.
Când prin codru a alergat,
Frunza-n grabă a-ntrebat:
- Ce culoare vrei să fie?
Galbenă sau ruginie?
Frunza s-a gândit cam mult,
Ce culoare n-a știut.
Toamna cu capul în nori,
I-a dat mai multe culori.
Mai departe a plecat,
Măru-n roșu a colorat.
Iar mândrei doamne gutuie,
I-a dat o culoare gălbuie.
Mai în sus s-a înălțat,
Ceru-n gri a colorat.
Și cu păsărele-n drum.
Și-a luat rămas bun.
Multe alte a mai desenat,
Când în grabă a plecat.
Iarna-n urmă o ajungea!
Cu frumoșii fulgi de nea.
Însă ne-a lăsat picturi,
Pe câmpii și prin păduri.
Ne plimbăm noi cu mândrie,
Prin a toamnei galerie.
Moldovan Mihai-Andrei, clasa a IV-a A, Școala Gimnazială Nr. 1 Bistrița
CHEIA SPERANȚEI
Pământul nostru e acum umbrit
Și-n mâinile noastre este captiv,
Prins de bagheta unei vrăjitoare,
Numită din străbuni Baba Poluare.
Cine vrea crugul pământesc s-atace
Să ne facă rău, de ce îi place?
Prin faptele ei, ea n-are nicio vină.
Noi o creăm și-o-aducem la lumină,
Lăsăm să plângă florile-n grădină
Și-aceeași supărare-o are apa cristalină,
Iar pomul tăcut șade-n disperare
Și trage-asupra lui o vină grea. Ce are ?
Se ciripesc în dor vâslașii cerului albastru
Topiți de lacrima lină a mândrului astru.
Culcușul animalelor va rămâne gol
Suntem și noi și ei cuprinși de un fior.
Lume! Hai să schimbăm această soartă
Traiul să-l colorăm c-o viață mai frumoasă.
Pământul, un Univers la rândul său
O ființă vie, o inimioară de copil
Care suferă și plânge în al său infinit
Simțind dansul naturii pe sfârșit.
Încet, Terra dispare și n-o să mai fie,
Dar totuși speranța-i rămâne vie.
Mesajul sper că e-nțeles și clar:
Nu distrugeți tot ce ați creat!
Trăim din gustul poluării,
Din fum și gaze toxice,
Sfârșim printre furtuni solare
Suntem cheia speranței în visare!
Mureșan Luca, clasa I, Colegiul Național „Andrei Mureșanu” Bistrița
GRĂDINA LITERATURII
Când deschizi caietul,
Parcă e o grădină literară.
Când plantezi lalele
Pe rândurile calde ale caietului,
Când miroși cu litere
Crinii dimineața la răsărit…
Iar bujorul rozosin
Îți înflorește mintea.
Nemeș Mihail Ilie, clasa a III-a A, Seminarul Teologic Ortodox Cluj-Napoca
POEM SUPRAREALIST (1)
pictorului Salvador Dalí
Ploaia curcubeului
zboară pe floarea
din copac
Piatra este fratele peștelui
Pacea din sângele furtunii
înmiresmează podgoriile
oceanelor
Somnul așterne
spini peste rănile noastre
Pall-Both Amanda, clasa a XII-a, Colegiul Național Pedagogic „Regina Maria” Deva
ÎN TOAMNĂ
Gândește-mă întors pe dos
Că doar tu m-ai dus de sus în jos.
În jos spre fericire nemuritoare,
În jos spre triluri de violă
și petale moi de aureolă.
În jos m-ai dus tu, iară,
Când mi-ai vorbit întâia oară
Despre noi,
despre noi ca și când,
am fi unul pe Pământ.
Sus spre realitate,
Te rog, nu mă întoarce-
Și gândește-mă tu, iară,
cu susul în jos,
Ca întâia oară.
Întoarce-mă în toamnă,
Lasă-mă să-ți cad în brațe.
Întoarce-mă în toamnă,
Sărută-mă alene,
Pe frunte-
Căci doar ea-mi e punte
spre inimă și suflet.
Gândește-mă întors pe dos.
Că te iubesc
-Să-ți spun-
Nu mai are rost.
Panait Simona-Ștefania, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal
VULNERE
M-ai pus să-ți tricotez un pulover
din vene și artere.
Mi-ai spus că roșul e pentru tine
ca albastrul pentru nori.
Am încercat,
dar am rămas fără vene,
iar tu nu aveai o mânecă terminată.
Ai zâmbit,
dar era un zâmbet uitat de timp.
Dintr-odată, roșul nu a mai fost
atât de uimitor pentru tine.
Ai încercat să îmi dai venele înapoi,
dar mie deja îmi crescuseră altele.
Aveam vene triste și dezamăgite,
vene din cioburi de vise.
Ai vrut să îți tricotez un fular
din picături de ploaie.
Și, cu toate că aveam mâinile amorțite,
ți-am făcut pe plac încă o dată.
Dar când am terminat,
ai spus că picăturile de ploaie
nu mai sunt la modă.
Ai vrut să îți tricotez mănuși
din stelele care apar
primele pe cerul dimineții.
Și ți-am făcut pe plac.
La final, mâinile mele
aveau cicatricile stelelor căzute.
Dar tu nu le-ai purtat,
ai eliberat stelele.
Iar pe mine m-ai lăsat
să privesc golul pe care am acceptat
să mi-l produci în suflet.
Papanaga Nicolae, clasa I, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău
DULCE COPILĂRIE
Să fii copil e minunat,
Mereu cu sufletul curat,
Cu capul plin de peripeții
Alături de alți copii.
Cu inima plină de veselie
Și casa doldora de bucurie.
Jucării mii și mii
Așa e viața de copii!
Clipe dulci și minunate
Eu petrec cu al meu frate.
Noi într-una ne distrăm,
Copilăria o savurăm.
Copilăria-i dulce, minunată,
Lângă mamă și tată.
Copil aș vrea să fiu mereu,
Împreună cu frățiorul meu.
Prăvăleanu Elena-Laura, clasa a X-a, Liceul Tehnologic „Anghel Saligny” Galați
CLIȘEU
În parcul obosit,
Te-așezi pe-o bancă.
M-aștepți cu ochi îngândurați…
Și-n sânul vârstei douăzeci
Ai vrea acum să stai pe veci.
Copacii vremuri răscolesc,
Iar sufletu-ți îl pun pe ace.
Durere-apare, durere pleacă…
Și-n sânul vârstei douăzeci
Ai vrea acum să stai pe veci.
Pe a ta față-s mii de riduri,
Pe banca încă n-am ajuns…
Tu însă, obosit, m-aștepți…
Și-n sânul vârstei douăzeci
Ai vrea acum să stai pe veci…
Roșu Daria-Ioana, clasa a IX-a, Colegiul Național „Roman-Vodă” Roman
DANSÂND CU LUMINA
Mi-e sufletul galben de stele și ploi,
De dor, de iubire, de viața din noi,
Agață lumina, o cheamă la dans
Și-o mângâie-n treacăt pe ochi, pe obraz.
Atât de frumos se răsfrânge-n priviri
Lumina ce-mi curge printre amintiri…
Și-un suflet surâde, c-o vrea doar pe ea –
Divina sclipire desprinsă din stea.
Lumina e viața și darul ceresc,
E Rai, este zâmbet, e visul lumesc,
Se mișcă sublimă în tainic balans,
Plutind grațioasă pe ritmuri de vals.
Dansăm doar cu ea și mi-e martoră luna
Și eu, și-al meu suflet, că suntem totuna.
E-atâta lumină și-i noapte afară,
Un dor stă să vină, iar altul – să piară.
Când soarele blând îmi surâde-n fereastră
Mă-nalț către el ca o floare în glastră,
Mă cheamă lumina și-mi spune că azi
Programul mi-e simplu: iubire și dans.
Scorțaru Adela Adriana, clasa a XII-a, Colegiul Național ,,Spiru Haret” Târgu-Jiu
ATUNCI ȘI ACUM
Dacă vă vor ascunde astrele sub urmele uriașului,
lumina se va risipi din sânul păzitorilor de la miazăzi,
se vor înșirui stropi de viață la căpătâiul pământului
iar o viitoare toamnă vă va îndruma spre aducere-aminte,
sub poalele unui gând pur,
sub visul unui nor zoios,
sub inima unui ecou de secolele pierdute,
să vă-ntoarceți…
Să vă aprindeți mănunchiul de scântei
și să-L întrebați pe Dumnezeu
dacă mai sunt locuri în călătoria spre Rai.
O umbră cenușie, pierdută va rămâne în urma voastră
și praful din cizmele învechite.
Veți întreba un luceafăr singuratic
dacă e lung drumul până la răsărit
și dacă se vor trezi curând cocorii.
O să fie noapte,
pe calea bătătorită veți mai găsi
doar visuri somnambule și seri întârziate
la ultima chemare a dimineții.
Să vă-ntoarceți,
O fereastră descuiată vă va aștepta adierea
și o dimineață însetată roua voastră.
Vă voi iubi,
Veșnic, vă făgăduiesc, pentru că
Eu nu cred în apusuri,
Numai în somnuri prea lungi…
Scurtul Bianca, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Liviu Deleanu” Chișinău
ȘTEFAN CEL MARE
Sub un arc boltit și turnuri
Sub lumina selenară
O tăcere abisală printre turle se strecoară
Fantomatică prezență,
Spirit brav și luptător
Dinspre dealul Crucii vine,
Se oprește încetișor.
Iar pârâul lin ce curge
La o șoaptă se-nfioară
Domnul Mare al Moldovei
Îl trezește spre luptare.
Al său chip ca luna palid,
Este blând și iertător,
Și doar sabia din teacă
Sclipește fulgerător.
Amintind de vremi în care,
Puternic apărător,
Domnul nostru, al Moldovei
Spulbera necruțător,
Oștiri străine, dușmănoase.
Ruine sunt al său tezaur
Comoara de neprețuit,
Pământul său, luptat cu cinste,
Acum apare pustiit.
Mormânt al gloriei și faimei,
E plaiul mult de el iubit.
E-o umbră ștearsă, diafană.
Iar domnul Ștefan, un domn mare,
E-o stea, lumină arzătoare.
Și brusc, în neant figura lui dispare.
E noapte, și tăcere mormântală.
Sfintean Mara Ioana, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr. 1/ Palatul Copiilor Bistrița
CU TINE PRINTRE LALELE
Dintr-un nor din fum de-argint,
Ai coborât lin, mamă, pentru mine.
Și te-ai gândit că poate va fi frig,
O rază din albaștrii ochi ai adus cu tine.
Și de atunci, în fiecare clipă,
Pe-un portativ pășim spre infinit,
Când zeci și mii de note ne-nconjoară.
Dar parcă timpul trece-așa subit…
Noi la lumina lumânării vom visa
Ce nu arată-acesta, sfântul Soare:
Să ne vedem spre răsărit plecând,
În păr să-ți prind a nemuririi floare.
Veleanschi Adelina, clasa a III-a, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău
IARNA
Iată iarna a sosit,
Natura parcă a adormit.
Totul e în zăpadă
Copiii lipesc o babă.
Lipesc niște bulgări mari,
De parcă o fi zidari.
Iarna este geroasă,
Cu sărbători frumoase,
Cu obiceiuri bune
Pe toți ca să-i adune.
Cu colinde și dalbe flori,
Cu cadouri de sărbători!
Iarna cu nămeții moi,
Cu copacii goi,
Cu nopțile lungi
Și plină de fulgi.
E atât de friguroasă,
Iarna cea miraculoasă.
Iarna, ca un festival!
Cu țurțurii de cristal.
Și cu zăpada topită,
Ești atât de diferită!
Totuși ești frumoasă,
Albă ca o mireasă!
Noi te așteptăm cu drag,
Pe al nostru meleag!
Voica Sara, clasa a XI-a, Colegiul Național ,,B.P.Hașdeu” Buzău
10 TIMPI ȘI O SPERANȚĂ
UNU:
Am tras pisica de coadă,
Am spart vaza preferată a mamei,
Am murdărit hainele cu mâncare,
Am pictat toți pereții.
DOI:
Am privit lucrurile mărunte
în toată splendoarea lor
Și-am râs fără oprire
la ce mă făcea fericită.
TREI:
Am privit stelele de pe cer
Și mi-am pus o dorință.
Am udat florile din grădină
Și-am căzut din cireș.
PATRU:
Am supărat-o pe bunica,
Am mâncat aguridă
Și mi s-au strepezit dinții.
CINCI:
Mi-e frică de întuneric
Și mănânc biscuiți.
ȘASE:
Am aflat că toți oamenii mor,
Chiar și mama și tata.
Lacrimi îmi inundă fața.
ȘAPTE:
Sufletul meu e încă un soare,
Cerul nu e numai albastru,
Lui Doamne-Doamne îi place să deseneze.
OPT:
Încă alerg după fluturi
Și fac oameni de zăpadă.
NOUĂ:
Nu mai am două codițe,
Dar julitura de pe piciorul drept
e tot acolo.
Îmi place înghețata.
ZECE:
Apăs pe butonul ,,back”,
Înapoi la mușuroaie de furnici
Și bălți și vată de zahăr,
Dar nu mai pot să mă-ntorc.
Nu mai e timp.
Zaharia Viviana Eva, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Barbu Ştirbei” Călăraşi
INOCENŢĂ
Cum de găseşti simplitate într-o definiţie aşa complexă?
Cum de priveşti lumea cu sfântă inocenţă?
Învaţă-mă! Să fac albastru din gri,
praf de stele din cenuşă, corabie dintr-o frunză.
Pentru tine, universul nu-i decât o urmă de tuş
Ce străbate încet ţesutul, răspândindu-se într-o pâclă hazlie.
Nu vezi noduri strânse pe funia chemării,
Ci micuţe funde prinse în bolta fumurie.
Învaţă-mă să cred în oameni, la fel cum crezi tu în lună!
Ştii că te veghează în noapte precum o taină străbună …
Arată-mi să iubesc copacii, ramurile lor trosnite,
Căci ecoul lor străbate cuvintele nerostite.
Şi pe marea liniştită, înalță tu a mea
corabie pustiită de vechile şoapte!
Ridică ancora speranţei şi vâsleşte
pe stropii calzi de răsărit!
Spune-mi secretele lumii în care am trăit în neştire!
Conturează tu cu o pensulă acea pierdută amintire
Şi lasă-mi mie un tablou, să-i zâmbesc curat şi sincer
Pe vecie.