Interviu cu un scriitor de cărți pentru copii… Ioana Nicolaie

Născută în ziua în care sărbătorim Ziua Internațională a Copilului din anul 1974, Ioana Nicolaie este cunoscută pentru creațiile în domeniul literaturii destinate adulților, dar și copiilor. După absolvirea liceului, în orașul Năsăud (jud. Bistrița-Năsăud), urmează licența și masteratul la Facultatea de Litere a Universității din București. Pregătirea profesională, dragul de copii (și copilărie) și nevoia unei literaturi pentru copii în România au fost motive întemeiate pentru a duce la apariția unor titluri de referință în literatura pentru copii, precum: Călătoria lui Medilo, Aventurile lui Arik, Ferbonia, Vertijia sau Spionul Kme.

  1. Cum ați început să scrieți literatură? A existat un moment declanșator?

Una dintre amintirile mele străvechi este cum bunica mea blondă și cu ochi albaștri scoate din partea de sus a etajerei o carte. Are foi îngălbenite, cu scris mare. Ne strânge lângă ea pe noi, cei patru nepoți mai mari, și începe să citească o poveste cu un păstor, David, care avea să ajungă împărat după ce se va fi luptat cu un uriaș. Altă amintire e cum făceam cu frații mei un fel de campionate de vise. Când le-am povestit basmul care mi se dezvăluise-n somn într-o noapte, mi-au zis, nu, nu-i un vis adevărat, inventezi totul, nimeni nu are parte de-așa ceva. Numai că eu am continuat să visez istorii fantaste care nu fuseseră povestite niciodată. Nu aveam decât câteva cărți în casă, de aceea mi-am făcut fișă la bibliotecă încă din clasa întâi. Cărțile au venit mai întâi spre a fi citite, explorate, ca niște teritorii. Pe unele, ca „Aventurile lui Tom Sawyer”, le-am citit de cel puțin patru ori. Cât despre scris, în clasa a III-a învățătoarea m-a dus în clasa a IV-a ca să le citesc copiilor ălora cu mult mai mari decât mine o compunere făcută ca temă de casă. Tot atunci mi-au venit primele versuri în cap. Le-am scris și, cu inima cât un purice, le-am arătat fratelui meu mai mare. A râs în hohote. Chiar avea de ce s-o facă. Numai că eu nu m-am mai oprit din scris.

  1. De unde vă vin ideile, inspirația?

Noi toți trăim în imaginație mai mult decât în lumea exterioară. Dacă nu ne mulțumim cu drumul bătătorit și sărim un pic gardul, sigur găsim o mulțime de povești incredibile. Când am scris „Vertijia”, de pildă, totul a venit din nevoia de-a nu-mi lăsa între lumi, abandonați, eroii din „Ferbonia” – doi instalatori care curăță instantaneu orice tip de țevi parazite, Fil și Luvia, și o făptură misterioasă, Piper, ce pare, în mod înșelător, un animal de companie. Pentru ei m-am străduit să găsesc lumea nouă unde să ajungă, ei m-au ajutat să-i descopăr pe arboceni, cu insulele lor pustiite, cu molima misterioasă care trebuie oprită. Cu „Spionul Kme” (care nu-i spion, ci un băiat ce trebuie să rezolve o enigmă) am nimerit, tot așa, în cele mai ciudate locuri, inclusiv într-un joc pe computer 2D. Nu cu ideile am o problemă, ca să trag o concluzie, ci cu timpul pentru scris. Sufăr de boala oricărui om mare: lucrurile din jur, de la prea multă alergătură, scad, se împuținează. Nu te mai lasă nimeni să te-aduni, să te duci în camera ta, să scrii liniștit orice trăsnaie îți trece prin minte.

  1. Care e ingredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?

E oare copil pe lume care să nu fie cucerit de dialoguri? De suspans? De istorii alerte, cu eroi simpatici care sunt în stare de sacrificii incredibile când e vorba de cei dragi? De fantastic? De lumi-nouțe prin care n-a mai trecut nimeni? De ființe surprinzătoare, care știu mult mai mult decât pare? De ilustrații reușite? Ei bine, când scrii pentru cei mici trebuie să fii atent la toate astea. Nu e critic mai aspru decât copilul care-ți lasă cartea din mână. De aceea, eu mă străduiesc să fiu când parte din Robert Ersten, care știe bine cum e cu supraviețuirea în clasa a VIII-a, când prietena lui Medilo, băiețelul cârlig de rufe care și-a pierdut mama, când exploratorul care-o poartă pe Linxia de mână într-un cosmos ireal (cartea asta se scrie, încă nu-i publicată), când în vizită la Arik (dacă ați ști ce bine e acum în Ținutul Mititel!), când la un ceai cu alți eroi ai mei de care am prins mare drag.

4. Care e unul dintre lucrurile pe care le-ați învățat din scrierea de cărți?

Răbdarea. Tenacitatea. Poate și ideea că totul e cu un rost. Poate și gândul că noi înșine, în lumea asta minunată care ni s-a dat, cu un cer uluitor, cu plante, mări, făpturi de tot felul ne scriem propria poveste. De aceea, e important s-o facem cu grijă, să ne respectăm îndatoririle, să-i punem culoare și fantezie, să le mulțumim celor care ne ajută, să-i iubim pe cei care ne iau de mână și ne arată de-a lungul atâtor ani de școală cam ce-avem de făcut ca să ducem frumos lumea mai departe.

  1. Ce urmează să (mai) scrieți?

Acum? Am vreo câteva caiete în care scriu fie pentru copii (Linxia, de care ziceam), fie poezii pentru oameni mari. Mai am niște fișiere-n computer în care duc la bun sfârșit „O vacanță incredibilă”, o carte surpriză din seria semnată de Robert Ersten, dar scriu și la volumul pe care-aș vrea să-l scot la fine de an la Humanitas. Vecin oarecum cu „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”. Cam multe planuri, cam prea puține ceasuri pe care să le am numai pentru mine.

  1. Ce faceți când nu scrieți?

Stau mult printre copii, căci predau într-o școală germană. Țin cursuri de scriere creativă. Fac jurnalism specializat în educație. Mă străduiesc să derulez cât mai multe proiecte printr-o fundație al cărei membru fondator sunt, Melior (donăm sute de cărți noi, superbe, unor biblioteci școlare). Încerc să mă descurc în rolul de mamă a unui adolescent căruia-i datorez foarte multe lucruri, printre care descoperirea tehnologiei vechi, căci el are o pasiune pentru asta. Particip la evenimente literare, sunt invitată la festivaluri în țară și-n străinătate, țin ateliere de joacă și imaginație. Ce-mi place? Să fie liniște, dimineață, lumina soarelui să cadă pieziș și să pun țara la cale sau să vorbesc despre literatură cu prietenul meu cel mai bun care se-ntâmplă să fie și soțul meu, Mircea.

  1. Ce cărți ați reciti din perioada copilăriei?

Pe toate. Când se va descoperi întinerirea, îmi voi cumpăra neapărat elixirul și voi lua ascensorul până la zece-unsprezece ani. Apoi voi merge într-o bibliotecă nemaivăzută. Ar fi în ea Huckleberry Finn, dar și toate cărțile lui Roald Dahl, ar fi Jim Năsturel, dar și Micul Prinț, s-ar găsi Alice în cele două țări fără seamăn, ar fi „Enciclopedia zmeilor”, de Mircea Cărtărescu, dar și „Cartea fetiței vampir” de Adina Popescu, ar fi „Val și Cetatea Sufletelor” de Ana Alfianu, dar și „Bătrânul din lună” de Grace Lin, ar fi „Povestea fără sfârșit” de Michael Ende, ar fi „Apolodor” , „Tinerețe fără bătrânețe” și multe, multe altele. La nesfârșit.

  1. Un sfat pentru tinerii scriitori.

Dacă nu pot fără scris, să continue. Dacă pot, să se gândească de două ori înainte să intre-n cursă.

 

*Imagini din arhiva personală a autoarei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *