„Skellig”, de David Almond

Trebuie să fiu pe deplin sincer cu voi, așa că vă zic de la bun început că în povestea asta sunt multe lucruri de neînțeles. Ar fi trebuit cercetate mai mult? Nu știu, nu cred. Că ce-ar fi lumea asta a noastră fără un pic de mister? Aș putea să vă spun că mi-aș fi dorit să am răspunsuri clare, dar… ar fi o minciună. V-ar folosi la ceva? Nu prea cred. Și sunt de părere că întrebările sunt uneori mai importante decât răspunsurile. Magia și misterul fac parte din Univers, la fel ca noi, ființele care îl populăm.

În plus… nici să judeci lucrurile după aparențe nu e bine. El este urât, murdar și ramolit, dar în același timp o ființă minunată cu o inimă de aur. Și cu puteri supranaturale, fără îndoială.

Nu știm care este drumul nostru, totul pe lume este în schimbare. Ce ne rămâne de făcut este să acceptăm schimbarea crezând că e pentru binele nostru. Chiar și viața unui copil poate fi complicată, dar trebuie să facem tot ce ține de noi pentru a trece peste. Știți cu siguranță că de multe ori adulții au nevoie de ajutor, iar noi îl putem oferi, chiar și atunci când nu-l cer pentru că ne consideră incapabili. Dar noi știm mai bine!

Uneori ceva minunat poți găsi în cel mai mizerabil și periculos loc, de exemplu în garajul casei părăginite în care ne-am mutat. Iar el era acolo. Era o creatură incredibilă.

La fel sunt și descendenții dinozaurilor, care își depun ouăle în copaci și prin poduri. Aerul e plin de cântecele lor. Mina mi-a spus că nu există un final pentru evoluție. Pur și simplu trebuie să mergem mai departe. Ea mi-a mai spus că asta e, uneori trebuie să acceptăm că există lucruri pe care nu le putem cunoaște. Așa că tot ce avem de făcut, atunci când nu avem răspunsuri, este să ne folosim imaginația.

Și atunci te întrebi: dacă are aripi mai poate să fie o ființă omenească? Sau este un înger? Sau poate fi o pasăre, de exemplu o bufniță?! (acele păsări îl hrăneau de parcă ar fi făcut parte din familia lor, și după cum v-am mai spus, nu știm încotro ne îndreptăm atunci când e vorba despre evoluție). Mama mi-a spus că umflătura de la omoplați este locul unde ne creșteau aripile atunci când eram îngeri și unde vor crește din nou cândva.

Oare și ele, creaturile magice (dacă vrei poți să le numești îngeri) au nevoie de noi? Suntem noi, oare, ființele omenești, la rândul nostru, îngerii îngerilor? Cum se face că, atât de rar, aproape niciodată, cei mai mulți dintre noi nu ne vedem aripile?!

P.S. Dacă vreți să aflați câte ceva despre mine și familia mea, despre prieteni și colegi, va trebui să citiți cartea!

Skellig, de David Almond, traducere de Ionela Baciu, București, RAO, 2010, 219 p.

2 thoughts on “„Skellig”, de David Almond

Leave a Reply to Mihai Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *