„Copila-Stea”, de Jerry Spinelli

Prima zi de școală după vacanța cea mare… forfotă, sute de elevi roind prin curte, pe holuri, în sălile de clasă, și una și aceeași întrebare pe buzele tuturor: Ai văzut-o? Hei, ai văzut-o? Noi, elevii de la liceul din Mica, nu ne vedeam unul pe celălalt cu adevărat mai mult de câteva minute, și asta doar în prima zi de școală. De unde atâta interes? Cine să fie fata asta? La ora de geografie am aflat că o chema Copila-Stea Caraway. Ce?!

… Și apoi am văzut-o. La cantină, în pauza de prânz. Era blondă, cu părul până la umeri, și purta o rochie lungă, alburie, semănând cu rochia de mireasă a străbunicii, și o geantă mare de pânză pe care era pictată o floarea-soarelui în mărime naturală. Iar în spate, în loc de ghiozdan, purta o ukulele… Avea pistrui și, deși nu se machia deloc, avea cei mai mari ochi căprui pe care îi văzusem vreodată.

A doua zi purta o salopetă roșie, părul îi era strâns în codițe legate cu panglică tot roșie. Își făcuse pistrui și obraji roșii, de ziceai că e Heidi. Și uite-așa, zi după zi, hainele ei erau din cale-afară de extravagante: o rochie scurtă din anii 1920 sau o rochie amerindiană din piele, un chimono sau o fustă de blugi mini cu ciorapi verzi, pe care prinsese o mulțime de broșe, buburuze și fluturași. Dar da, de obicei, îmbrăca haine victoriene, la fel ca atunci când am văzut-o prima dată.

Și era mereu cu mâna pe sus, deși întrebările ei nu aveau nicio legătură cu subiectele discutate. Iar la prima cursă de alergare a luat-o spre stânga, deși traseul marcat cu stegulețe roșii indica dreapta. La linia de sosire n-a mai ajuns. Și mai avea și un animal de companie, Scorțișoară, pe care îl purta mereu cu ea, în poșeta cu floarea-soarelui. Drăguț, doar că era un… șobolan.

Într-un cuvânt, fascinantă! Sigur că ai vrea s-o cunoști! Dar ai avea curaj să stai în fața ei și să te prezinți? Sau să aplauzi atunci când îți cântă La mulți ani, fără să te intereseze că ceilalți se uită la tine ca la urs și fără să te întrebi de unde a aflat data zilei tale de naștere? Să nu te enervezi îngrozitor atunci când încurajează și echipa de baschet rivală sau când intră pe teren pentru a ajuta un jucător accidentat, evident tot din cealaltă echipă?

Pentru că nu ține cont de regulile nescrise ale comunității și are propriile idei despre lume și viață, unii cred că e un fel de extraterestră trimisă din Alfa Centauri. Sau vreo actriță sub acoperire.

Sunt Leo Burlock, și trăiam într-o lume gri de nimicuri. Noi toți eram doar niște broaște amorțite, trăind o viață incompletă. Și apoi a apărut ea, Copila-Stea, fata căreia cel mai mult îi plăcea să fie ploaie. Sunt sigur că ai vrea s-o cunoști! Sunt sigur că ai vrea să fii ca ea!!

Atunci când râde, deșertul cântă. Atunci când te strigă o face în șoaptă, și se așteaptă ca tu să știi. Poate să oprească larma simțurilor ca să audă vorbele Pământului și ale Universului. Crede că numele sunt cămăși: atâta vreme cât îți vin le porți. Apoi le schimbi. Îți arată toate acele lucruri minuscule pe care le observă (a se citi simte): frumusețea unui bătrân stând liniștit pe o bancă, niște furnici tăietoare de copaci, un vecin care mereu își repară ușa. E unică!!

Copila-Stea, de Jerry Spinelly, traducere de Alexandra Dănilă, ilustrații de Mircea Pop, București: Editura Arthur, 2016, 256 p.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *