Povestea asta nu este despre mine. Sau, mai bine zis, nu despre mine – adolescenta foarte-foarte modernă, pentru care viața înseamnă modă, mall, gadgeturi și… hm, bineînțeles, diferite (și cât mai multe) rețele sociale. Asta era cândva, demult (mă rog, nu așa demult, dar mie așa mi se pare), pe când locuiam încă în Anglia. Pentru că acum, împreună cu întreaga familie, m-am mutat în Yellowstone, mărețul, îndepărtatul și greu-înzăpezitul parc național american. Fără televizor și rețea wi-fi. Fără prieteni, fără o școală adevărată. Și unde, evident, toate gândurile pe care le-ai putea avea, zi sau noapte, nu contează, se îndreaptă către… urși, normal. Nu are importanță dacă ești înăuntru sau afară, e suficient un mic foșnet sau doar o mișcare slabă, așa ca o părere, că doar trăiești în țara urșilor grizzly.
Montana. Yellowstone. 2000 de metri altitudine. Zăpadă și brazi, doar zăpadă și brazi, trilioane de brazi, o nesfârșită sălbăticie albă, unde gerul năprasnic te atacă întruna de parcă ar vrea să te răpună. O liniște deplină, atât de adâncă încât până și propria respirație pare un zgomot infernal. Apropo, ai încercat vreodată să mergi încălțat cu rachete de zăpadă și, chiar și așa, abia să poți înainta, iar drumul să ți se pară nesfârșit?
Și asta nu e tot, nici pe departe. Pneumonie, trei săptămâni în spital, convalescență (cică, pentru că de fapt nu-mi merge bine deloc). Mă dor plămânii și sunt în permanență obosită. Colac peste pupăză, doctorul mi-a recomandat să fac zilnic plimbări ca să mă întremez (doar pe drum drept), dar ce știe el? În niciun caz nu poate fi asta soluția, pentru că în loc să prind puteri, mă simt tot mai bolnavă. Și mai singură… Tata adoră sălbăticia asta și îmi vorbește cu ceasurile despre munca lui, în timp ce tot ce îmi doresc eu este să merg la o bibliotecă. De preferință, situată într-un oraș la nivelul mării.
Gânduri negre, agitate, într-un ocean alb și neclintit. Supărarea și furia care mă fac să urc pe nesimțite un deal abrupt, fapt de care îmi dau seama abia când încep să mă doară îngrozitor toți mușchii, iar plămânii suferă din cauza lipsei de oxigen. Pur și simplu nu mai pot respira. Acum ce mă fac? Dar nici nu pot să mă opresc dacă nu vreau să mă rostogolesc vreo doisprezece metri până la poalele dealului. Încep să văd puncte negre, iar apoi, așa dintr-o dată, am sentimentul că mă aflu departe, undeva în afara mea și că mă uit în jos. Ia te uită, ăsta e parcul, cabana și, în sfârșit, uite-mă și pe mine, urcând dealul ăsta îngrozitor. Mă văd ajunsă în vârf, nu departe de panta abruptă, udă și tremurând violent.
E deja întuneric, dar reușesc să văd un fel de adăpost, o peșteră joasă ascunsă sub stânci, și acesta e momentul în care cea mai oribilă zi din viața mea de până acum a devenit una dintre cele mai bune, ziua în care m-am confruntat cu cea mai mare frică și care, într-un mod cu totul neașteptat, s-a estompat și a devenit cel mai mare secret al meu. Întâlnirea cu cea care nu doar că nu mi-a făcut rău, dar mi-a salvat viața.
Să știi că sunt lucruri pe care nici eu nu le înțeleg. Nu sunt sigură unde se află linia subțire dintre realitate și vis (oare întâlnirile noastre sunt reale sau este doar imaginația mea?), dar faptul că știu lucruri (știu că este rănită grav și că puii ei sunt în primejdie și au nevoie de ajutor) pe care sub nicio formă nu le-aș putea afla altminteri mă face să cred că legătura dintre noi este extrem de puternică și reală.
Este periculos ceea ce fac, dar face parte din noua mea viață, nu? Ea are nevoie de ajutor, iar eu mă simt vie din nou acum că mi-am găsit un țel. Vino și tu alături de mine în această terifiantă, neobișnuită și, cel puțin, improbabilă aventură, într-un decor sălbatic și straniu, dar absolut uimitor!