Se pare că cititul este o formulă magică prin care intri, uite-așa! ca într-o vrajă, într-o carte, și nu oricum, ci cu totul. Și atunci mă întreb, oare de ce sunt eu acuma singură-singurică? Să fie din cauză că în loc de cuvinte, eu citesc desene? Hotărât lucru, asta e o mare ciudățenie. Și încă și mai ciudată mi s-a părut apariția unui domn ce semăna cu un vrăjitor, dar care s-a dovedit a fi Bibliotecarul bibliotecarilor. Și care a promis să mă ajute să intru și eu în povești, și cât mai multe, deși acolo va trebui să mă descurc singură. O să zbor cinci săptămâni într-un balon, o să mă scufund în apele oceanului, o să ajung în Labrador, apoi la Polul Nord, o să-i cunosc pe Fram, pe hobbiți, pe Harry Potter… și mulți-mulți alții! Tot el mi-a spus că fiecare carte are mai multe vârste, că ele te transformă și te schimbă, fiind net superioare oamenilor. Că, de fiecare dată când vezi un personaj, și el te vede și te compară cu el la fel cum și tu, la rândul tău, îl compari cu tine.
Dar să facem cunoștință! Eu sunt Laura Cristina și sunt o soră mai mică, iar asta mă face să nu suport deloc, dar absolut deloc, amânările (dacă ești și tu în această situație înțelegi exact ce vreau să spun). Spre deosebire de fratele meu care este bun la toate materiile, eu nu sunt bună decât la desen. În plus, am un secret teribil, și chiar nu știu dacă să vi-l spun sau nu.
Aventura mea începe fix de Ziua cititului, când din cauza faptului că mi-am pierdut talismanul (o broșă-broscuță primită în dar de la bunica mea) am ajuns mai târziu la bibliotecă. Știam eu că să-ți pierzi norocul e un semn rău, și uite: coada din fața ușii dispăruse, iar biblioteca era pustie. Nici măcar doamna bibliotecară nu era acolo, doar ghiozdane și o tăcere care mă îngheța. Unde or fi dispărut copiii pe care îi văzusem intrând în bibliotecă, ce s-a întâmplat cu ei? Mi-a trecut apoi prin minte că s-ar putea să fie o glumă, dar nu-mi venea deloc să râd. Și, oricum, de ce mi-ar face mie cineva farse, și taman în bibliotecă. Chiar nu știam ce să mai fac.
După încă vreo cinci minute de așteptare, tot singură eram. Cum pe fiecare masă era câte o carte deschisă, m-am îndreptat înspre cea mai apropiată și am ridicat-o încetișor. Un zgomot ușor și ciudat, parcă venind de departe, s-a auzit dinăuntrul ei, niște țipete, un șuier, ba chiar o trompetă, șoapte și multe alte sunete bizare care nu știam ce ar fi putut să fie. Am pus repede cartea la loc, pe masă, și m-am apropiat de alta, am dus-o încet la ureche și, surpriză, înăuntrul ei am auzit un glas mic și subțirel. Nu pot spune că eram din cale-afară de speriată, dar fix în acel moment a apărut lângă mine, nu știu cum și nici de unde, acel domn purtând veșminte ciudate și un turban negru înalt cu un diamant în mijloc despre care v-am povestit deja.
Dacă vrei să afli mai multe despre invizibili (apropo, tu i-ai întâlnit vreodată?!) și cum poți călători (nici mai mult, nici mai puțin) spre centrul unei cărți, știi deja ce ai de făcut!
P.S. Dacă ești și tu un invizibil, tare mi-ar plăcea să te cunosc!