„Insula Delfinilor Albaștri”, de Scott O’Dell

Demult, cândva la începuturile lumii, pe când zeii care domneau, Tumaiyowit și Mukat, se certau din orice, dar mai ales din cauza oamenilor, insula era acoperită cu copaci uriași. Tumaiyowit era cel care voia ca oamenii să moară, așa că a coborât într-o lume de sub lumea aceasta și a luat cu el tot ce-i aparținea. Acum, insula de forma unui delfin cu coada spre răsărit a rămas pustie, doar stâncă și câțiva copaci mici și piperniciți risipiți prin văi, îngenuncheați de vânturile puternice ce-o stăpânesc. Doar marea ne ține în viață. Și, într-o bună zi, tot de pe mare a venit și pieirea, sub forma unei cochilii plutitoare ce se apropia din ce în ce mai mult, și care, în lumina crudă a răsăritului, s-a dovedit a fi o corabie aleutină cu pânzele ei roșii ca sângele, ce parcă prevesteau ceea ce avea să se întâmple.

Nu cred că, vreodată, în întreaga ta viață, ți-ai pus această întrebare, și totuși: tu ai putea trăi optsprezece ani în singurătate? De fapt, pot să pun pariu că nici măcar nu te-ai gândit la o astfel de posibilitate, chiar dacă ai mai citit cărți în care personajele, din diferite motive, s-au pierdut în insule îndepărtate, complet singure și fără niciun ajutor.

Ei bine, exact acesta este motivul pentru care, neapărat, trebuie să citești povestea Karanei, pentru că doar așa, intrând în mintea ei, o să-ți poți da un răspuns; o să afli cum a trăit în comunitate, la început, după care absolut singură, ce prieteni și-a făcut și cum a reușit să se apere de cei care au revenit pe insulă în căutare de vidre, aceiași aleuți care cu ani în urmă au încercat să-i înșele, în cele din urmă, luând și vieți omenești, inclusiv pe cea a tatălui ei.

Mai trebuie să știi că povestea Karanei nu este doar o simplă poveste despre supraviețuire, ci și despre civilizație. Prinde mici peștișori pe care nu-i mai folosește pentru a-și potoli foamea, ci îi arde pentru a lumina peștera întunecoasă în care se adăpostește, în timp ce lucrează la o fustă din pene dese și lucioase de cormoran, neagră bătând în verde și auriu, care este mult mai bună și mai frumoasă decât vechea fustă simplă din fibre de yucca. În aceeași peșteră, cu multă vreme înainte, străbunii ei scrijeliseră în stâncă pelicani plutind pe apă sau zburând, delfini, balene, foci-elefant, pescăruși, corbi, dar și câini sau vulpi. Vânează un diavol de mare pentru simplul motiv că are o carne mai bună decât alte vietăți marine. Rontu, în loc să fie ucis, devine prietenul ei, cel care o apără și îi ține companie zi și noapte, deși la început îi fusese dușman, ajuns pe insulă împreună cu aleuții. După ce repară gardul care-i protejează adăpostul de pe promontoriu, muncește din greu zile întregi pentru a găsi pietricelele potrivite și a-și face cercei cu cârlig din os, pe care îi poartă în zilele însorite atunci când se plimbă pe faleză.

Vei afla, cel mai probabil cu uimire, cine i-a făcut Karanei cadou minunatul colier cu pietre mai negre ca noaptea fără lună, și care nici măcar nu erau rotunde, ci alungite, o formă la care nu poți ajunge decât cu foarte multă muncă. Pentru că da, câteodată prietenia apare exact de unde nici nu te aștepți, dar când ai cea mai mare nevoie.

Insula Delfinilor Albaștri, de Scott O’Dell, ilustrații de Mircea Pop, București, Arthur, 2015, 223 p.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *