A fost odată ca niciodată (căci știm cu toții că așa încep poveștile) un sat. Mic, șters și trist, înconjurat de păduri și munți înalți și abrupți, fără nicio altă așezare în apropiere. Niciun călător nu ajungea prin acele locuri, doar câte un meșter rătăcitor sau vreun vânzător ambulant, dar nimeni nu rămânea mai mult de două nopți în sătucul ce părea blestemat să-și ducă zilele într-o tăcere deplină și ciudată. Căci înafară de mugetul râului învolburat ce nu se oprea niciodată, niciun alt sunet nu putea fi auzit. Nu-i știm numele, dar se prea poate ca asta să nici nu fie așa de important, din moment ce întâmplările de atunci le trăim și azi, căci așa suntem noi oamenii, mici și mari, tot repetăm anumite lucruri, chiar dacă ele sunt greșite. Povestea lor poate fi și povestea noastră.
Un lucru teribil s-a întâmplat cândva în acel loc, dar nimeni nu vorbește despre asta, așa că o altă tăcere – de data asta a oamenilor – învăluie micul sat, strivind curiozitatea celor mici care, încet-încet, devin aidoma adulților, resemnați, bănuitori și cruzi cu cei care sunt diferiți. Cu cei care le duc dorul celor care au dispărut, care își aduc aminte și speră ca, printr-un miracol, lucrurile să fie din nou ca odinioară.
Pentru că este tristă și grea viața în spatele ușilor ferecate de teama demonului întunericului. Pentru că toate ființele însuflețite, fără deosebire, sunt în aceeași barcă, poate chiar și plantele. Pentru că atunci când toți cei din jurul tău își pierd curajul, cineva trebuie să-și înfrunte frica și să meargă mai departe pentru a afla răspunsurile care ar putea aduce schimbarea.
Poate vrei să afli unde se găsește acea splendidă grădină unde razele soarelui și umbrele se împletesc într-o țesătură halucinantă ce se unduiește la fiecare adiere de vânt, unde flori de toate culorile, legume și pomi fructiferi îți gâdilă nasul cu miresmele lor parfumate, și unde apele line ale pâraielor și lacurilor susură melodios, în timp ce un întreg cor de păsări cântă și ciripesc asurzitor, parcă luându-se la întrecere cu insectele ce zumzăie și bâzâie de jur împrejur. Doar animalele mai mari, blânde și cam leneșe, moțăie sau se plimbă în voie, toate împreună, fără nicio opreliște, laolaltă cu oamenii sosiți în vizită, ce privesc peste măsură de uimiți scăpărătoarele lumini verzui în mod miraculos făurite de miile de licurici.
Sau, poate, vrei să afli cum poți învăța graiul celor pe care oamenii, și cât de greșit, le numesc necuvântătoare.
Una dintre acele fascinante cărți, ce le vorbește atât copiilor, cât și adulților.