Născută în 1978 în București, Adina Popescu s-a remarcat de-a lungul timpului prin publicațiile sale. De la 18 ani a lucrat ca reporter, jurnalist cultural și redactor, iar în 1999 a publicat prima sa carte pentru copii. Începând cu anul 2015, autoarea este coordonatoarea revistei „Ordinul Povestitorilor”. În același an, a publicat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, carte destinată publicului adult, dar care a fost și pe gustul copiilor, o versiune adaptată într-o mai mare măsură înțelegerii lor fiind publicată ulterior, cu ilustrații de Bilyana Velikova. Doi ani mai devreme, în 2013, Adina Popescu a câștigat Marele Premiu al concursului de creație literară Trofeul Arthur pentru întâiul volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, trilogie a cărei scrieri a durat aproape 10 ani.
Printre cele mai citite creații ale sale, amintim Povestiri de pe Calea Moșilor, 8 Povestiri de pe Calea Moșilor, 8 Povestiri de vacanță, Doar un zbor în jurul lumii, Miriapodul hoinar și alte povești, trilogia O istorie secretă a Țării Vampirilor, din care au fost publicate primele două volume, anume Cartea Pricoliciului și Cartea fetiței-vampir, precum și Vine vacanța cu trenul din Franța.
1. Cât timp a durat până să începeți să scrieți cărți? Ce a declanșat momentul?
Cred că am scris dintotdeauna, adică de când am învățat să scriu. În clasele primare, îmi plăcea să scriu compuneri. Apoi, în gimnaziu, am trecut direct la „roman”; am avut mai multe romane începute, însă n-am dus niciunul până la capăt. Unul dintre ele era despre o expediție în Africa, în stilul lui Jules Verne, m-am blocat la pregătirea expediției, pentru că nu știam prea bine ce ar trebui să-și ia exploratorii cu ei, în bagaje, câte provizii, câte corturi, le trebuie busolă? În liceu, am scris câteva nuvele cu care am câștigat trei premii literare la niște concursuri pentru liceeni – erau foarte puține pe atunci. La unul dintre ele, marele premiu a fost un radio-casetofon, m-am bucurat pentru că pe vremea aceea erau foarte la modă și nu se găseau chiar pe toate drumurile. Însă prima carte am scris-o la 21 de ani, la sugestia Adinei Kenereș care era directoarea editurii Compania – a fost o carte pentru copii, cu povești neconvenționale, printre care una despre un popor de păduchi și regele lor. Se numea „Doar un zbor în jurul lumii” (cu ilustrații de Stela Lie). Din păcate, nu s-a reeditat. Atunci am descoperit scrisul pentru copii.
2. De unde vă vin ideile, inspirația?
Din lecturi, filme, jocuri video, dar mai ales din realitatea imediată. Cele mai multe idei bune îmi vin când mă plimb, când aud pe stradă replicile oamenilor (de aceea nu merg niciodată pe stradă cu căștile pe urechi), în călătorii, în metrou sau acasă când fac curat, spăl vase sau mă ocup de alte treburi domestice. Amintirile din copilărie sunt din nou o sursă bună de inspirație, îmi place să mă întorc în timp și să-mi ficționalizez trecutul. Însă depinde și de cartea pe care o scriu – pentru „O istorie secretă a Țării Vampirilor” m-am documentat mult, iar principala sursă de inspirație au fost miturile, personajele și basmele vechi din folclorul românesc.
3. Care e ingredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?
În primul rând, cred că indispensabil este umorul – o poveste bună mereu mă face măcar să zâmbesc, dacă nu chiar să râd în hohote. Dacă în momentul în care scriu, râd de una singură, asta înseamnă că scriu o poveste bună.
4. Care e unul dintre lucrurile pe care le-ați învățat din scrierea de cărți?
În primul rând, nu este suficient doar talentul ca să scrii o carte bună, trebuie să muncești la fel de mult ca în orice alt domeniu (e mai puțin valabil pentru o carte de poezie, dar eu nu am scris niciodată poezii). Te documentezi, citești, scrii și rescrii, eu lucrez destul de mult pe stil, pe fraze, pe text, renunț la paragrafe întregi, citesc cu voce tare, iar dacă ceva nu-mi sună bine sau mă plictisește, rescriu. În al doilea rând, nu e suficient să scrii o carte bună ca să ai succes, se întâmplă ca o anumită carte să nu-și găsească cititorii, să fie redescoperită după o lungă perioadă de timp și nu ține doar de promovare. Însă eu niciodată nu am plecat (din păcate) de la ideea succesului (m-am lămurit de mult că cel puțin în România nu poți trăi din această ocupație), mai degrabă am încercat să scriu cărți care să mă exprime cât mai bine pe mine în momentul respectiv. Am învățat că orice carte își are propriul său destin și din momentul în care ai publicat-o se desprinde de tine, ca autor și își urmează calea ei. Să vă dau doar un exemplu – am scris „Povestiri de pe Calea Moșilor” care e o carte pentru adulți, pentru cei din generația mea, ca o recuperare necesară a comunismului „domestic” din anii ’80, nu m-am așteptat nicio clipă ca ea să devină o carte cu un potențial educativ, recomandată copiilor de gimnaziu care o citesc cu aceeași plăcere ca adulții.
5. Ce urmează să (mai) scrieți?
Scriu o carte de călătorie într-o țară fictivă, pe urmele strămoșilor mei din partea tatălui, familia Dedu. O sursă principală de inspirație au fost țările balcanice pe care le-am tot străbătut în ultimii ani și obsesia mea pentru recuperarea comunismului în alt mod decât cel didactic. Nu este o carte pentru copii, dar nici neapărat doar pentru adulți. Și mai scriu o carte despre pionieri și alta despre pisici.
6. Ce vă place să faceți când nu scrieți?
Să călătoresc. Să merg în piața Obor. Să fac filme documentare. Să dorm și să stau degeaba.
7. La ce folosește cititul? La ce v-a folosit și la ce vă folosește?
Depinde cine citește. Când ești copil, cititul folosește la „îmbogățirea vocabularului” și „dezvoltarea imaginației”, asta îmi răspund ei când îi întreb de ce citim? Adevărul e că orice copil care citește probabil că nu va ajunge scriitor, dar cu siguranță va fi în stare, ca adult, să țină un discurs coerent în fața unui public sau să scrie un e-mail decent, indiferent de domeniul în care va lucra. Un adult, dacă mai citește, citește din alte motive, mai egoiste – are preferințe față de anumiți autori sau anumite subiecte, caută un anumit gen de a petrece timpul liber sau e o căutare de sine. Citim din admirație, ca să ne relaxăm sau ca să ne bucurăm, ca să ne punem întrebări sau să găsim răspunsuri. Sau pur și simplu din nevoia de poveste.
8. Ce cărți ați reciti din perioada copilăriei?
Citesc multe cărți pentru copii, am o bibliotecă întreagă doar cu cărți pentru copii. Și recitesc periodic cărți din copilărie. De exemplu, recitesc cel puțin o dată pe an povestea cu un hobbit a lui Tolkien, pe care prima oară am citit-o pe la 11 ani și plec din nou în călătorie cu Bilbo, Gandalf și cu piticii, ca să recuperez comoara de la dragon, de fiecare dată cu aceeași plăcere. Am reușit să recitesc de curând un SF pentru copii care mi-a plăcut mult când eram mică – „Fetița de pe Terra” a lui Kirill Buliciov, am găsit cartea cea veche pe un site, din păcate nu a fost reeditată, deși ar merita. Am recitit „Cireșarii” și „Recreația mare” a lui Mircea Sântimbreanu, care nu mi-a mai spus nimic acum. Și o carte pe care am îndrăgit-o mult – „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur. Am recitit de vreo trei ori „Habarnam” și am râs cu poftă de fiecare dată când a picat balonul din cer, s-a dezumflat ca o bășică. Am citit inclusiv cărți sovietice de propagandă, cum ar fi „Trei grăsani” de Iuri Oleșa, eram curioasă cum văd povestea acum.
9. Care e cel mai frumos aspect al carierei de scriitor?
Nu m-am mai gândit niciodată la asta. Scriu pentru că nu știu să fac altceva sau pentru că nu-mi pot imagina viața fără scris. Dar probabil că este faptul că poți trăi mereu între lumi și să nu aparții niciuneia dintre ele în totalitate.
10. Un sfat pentru tinerii scriitori
Sunt sfaturi pe care mi le-aș da și mie, pentru că încă mă consider într-un fel o tânără scriitoare – mai multă disciplină, un „program” de scris, mai multe lecturi și întâlniri cu oameni care scriu pentru schimburi de idei. Spre deosebire de perioada debutului meu, acum sunt mult mai multe locuri și ocazii unde să te afirmi, ateliere de scriere creativă, oameni de la care poți avea un feedback, tabere de creație. Dacă aș avea acum șaișpe ani și o carte terminată, nu aș publica, aș aștepta să mai cresc. Dacă aș avea 25, aș citi mai multă literatură contemporană ca să mă compar cu alții și dacă aș ajunge la concluzia că nu mi-e rușine cu ceea ce scriu, aș căuta o editură. Aș căuta subiecte actuale, abordate altfel. Nu aș mai avea niciun fel de orgoliu, ideea nu e să publici pentru a-ți satisface vanitatea și a te lăuda cu o carte, sunt foarte mulți oameni, tineri și mai puțini tineri care scriu bine în diferite moduri, foarte puțini se pot numi scriitori.
*Imaginile fac parte din arhiva personală a autoarei.