Interviu cu un scriitor de cărți pentru copii… Petre Crăciun

Adept al scrisului de mână și colecționar desăvârșit de stilouri, Petre Crăciun nu este numai scriitor de cărți pentru copii, ci și directorul editurii Zorio și președintele Filialei București de Literatură pentru Copii și Tineret al Uniunii Scriitorilor din România. Filiala condusă de domnul Petre Crăciun organizează și un concurs de creație literară pentru copii și adolescenți, care se adresează elevilor din clasele V-XII, însă scriitorul născut la Giurgiu în 1962 are și alte experiențe în organizarea concursurilor de acest fel, fiind de șapte ani președintele juriului Concursului național de creație literară „Tinere Condeie”, organizat de Ministerul Educației și dedicat elevilor din clasele VII-XII.

Petre Crăciun recunoaște că nu este un scriitor spontan. Când se așază la birou, el știe deja ce va scrie, lucru datorat tehnicii sale de a folosi trei caiete: unul pentru a scrie ideile principale, iar altul pentru a rezuma povestea pe care o va scrie, atunci când se va așeza la birou, în cel din urmă caiet. Datorită caracterului său de scriitor organizat, Petre Crăciun a reușit să publice un număr impresionant de cărți și să ajungă un scriitor prețuit atât de către copii, cât și de către părinți și bibliotecari. Printre cele mai apreciate cărți ale sale amintim Cu Andersen în Regatul Poveștilor, Fetița din Floare, Împăratul-Copil, Povești din Țara Copiilor Fericiți și Poveștile-flori și poveștile-stele.

1. Cât timp a durat până să începeți să scrieți cărți? Ce a declanșat momentul?

Inițial nu mi-am propus să scriu cărți sau să le public. Pur și simplu am scris poezii pentru copii și ceva mai târziu basme, independente unele de altele. Am scris pentru plăcerea mea, a copiilor mei și a elevilor pe care îi aveam la școală. Ulterior am realizat că ele pot sta foarte bine între coperțile unor volume. Deși am scris la început versuri am publicat inițial, în 2002, volumul „Floarea înțelepciunii și iarba puterii care aduna cele 14 texte care au fost reeditate mai târziu, sub denumirea „Basme, cu ilustrații foarte frumoase de Anca Smărăndache. Nu a fost un moment care a declanșat pasiunea mea pentru scris. A fost un laborator unde ideile s-au născut treptat, din pasiunea mea pentru povești și din dragostea pentru copii.

2. De unde vă vin ideile, inspirația?

De peste tot, de regulă din tăcerile mele sau din observațiile asupra unor întâmplări sau situații. Mi s-a întâmplat, dar nu foarte des, să visez idei de povești. În astfel de situații primul lucru pe care îl fac este să mă grăbesc pentru a nota ideea care altfel poate fugi. Să știți că ideile sunt ca niște copii răsfățați puțin. Dacă nu le acorzi atenția pe care o merită (și chiar o merită!), atunci fug în altă parte. Cine știe unde?

În întâlnirile cu copii obișnuiesc să le spun că toți avem „receptori de idei de poveste pe corp. Ne naștem cu ei dar nu știm asta și, uneori, nu îi folosim deloc. Acești receptori, dacă sunt puși la treabă, cum este cazul meu și al celor care scriu povești, se dezvoltă și captează tot mai multe idei care, altminteri, plutesc prin univers așteptând să fie „pescuite și utilizate în procesul de creație. Copiii sunt uimiți aflând că și ei au astfel de receptori, pe care îi pot folosi oricând. Totul este să nu-i lași să se usuce.

3. Care e ingredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?

O poveste trebuie să fie în primul rând originală. Trebuie să fie povestea ta, altminteri nu este nici moral, nici interesant pentru copii. Poți avea surpriza să spună: „dar pe asta o știu deja…. Apoi trebuie să fie spectaculoasă, să îl surprindă pe copil, să îl pună pe gânduri. Eu am un basm care se numește „Țara balaurului beteag. Imediat apare întrebarea: „cum adică, balaurul poate fi beteag?. După aceea vin alte întrebări: de ce era așa, ce s-a întâmplat cu el ș.a. Am altă poveste care se numește „Zmeul fără carte, adică analfabet. Îi șochează pe copii să audă că până și zmeii trebuie să meargă la școală, măcar pentru a învăța să scrie și să citească.

4. Care e unul dintre lucrurile pe care le-ați învățat din scrierea de cărți?

Am învățat și mai bine decât știam psihologia copiilor, ce le place, ce nu le place, ce așteaptă de la o carte și de la un scriitor. Am fost extrem de preocupat de asta pentru că nu poți scrie fără să știi cum receptează copilul textele tale. De aceea, pentru mine întâlnirile cu copii sunt cele mai importante. Ele îmi dau energie și forță, dar îmi dau și un feedback, pentru că micii cititori sunt foarte sinceri. Ei nu se eschivează, cum fac adulții, să îți spună în față ce gândesc. Uneori nici nu trebuie să îți spună, ajunge expresia feței.

5. Ce urmează să (mai) scrieți?

Am cinci volume scrise și nepublicate. Unul dintre ele, la care țin foarte mult pentru că ideea mi-a venit când treceam Prutul, venind din Moldova, mai are nevoie de lucru. La acela îmi îndrept în acest moment atenția. Este necesar pe ideea că uneori copiii sunt cei care duc lucrurile până la capăt, ceea ce adulții nu fac de multe ori. Poate pentru că se complică prea mult și caută soluții „de oameni mari când trebuie simplificat pentru a rezolva.

6. Ce vă place să faceți când nu scrieți?

Când nu scriu sunt colecționar și istoric al stilourilor românești. Am cea mai mare colecție de stilouri produse în România, iar după cinci ani de cercetare, am scris volumul „Istoria și catalogul stilourilor românești, o lucrare absolut de pionierat. Colecția mea, la care s-au adăugat și instrumente de scris și manuscrise ale scriitorilor români și ale șefilor de stat a colindat deja prin mai multe muzee importante din țară.

7. La ce folosește cititul? La ce v-a folosit și la ce vă folosește?

Nu poți fi un scriitor important dacă nu ești un cititor împătimit. Cărțile îți deschid ferestre spre lumi unde nu ai acces, spre personaje și întâmplări care îți schimbă chiar modul de existență. Cititul este, pe de altă parte și o necesitate, este o hrană spirituală chiar mai importantă decât hrana propriu-zisă. Eu sunt îndrăgostit de cărțile tipărite, de librării, de biblioteci. Nu mi-aș imagina viața fără cărți pe hârtie. Nu sunt împotriva tehnologiei, folosesc și eu laptopul și telefoanele inteligente, dar bucuria lecturii nu este aceeași când citești un roman pe tabletă. Sigur, important este că citești, am putea spune într-o vreme când nu se mai citește atât de mult, dar dacă se mai tipăresc și astăzi cărți, să le folosim!

Pe de altă parte, eu sunt adeptul scrisului de mână și mai ales al stiloului. De mai bine de zece ani, toate textele mele literare sunt scrise de mână și apoi rescrise, tot de mine, pe computer, când fac și corecturile de rigoare.

8. Ce cărți ați reciti din perioada copilăriei?

Recitesc mereu povești, indiferent de originea lor. Toate țările au inventat povești frumoase și pline de înțelepciune. Sunt cărți pe care le recitesc pentru a mă regăsi pe mine, la vârsta copilăriei. De exemplu, volumul „O călătorie spre centrul Pământului, a lui Jules Verne, îmi amintește că prin clasele a VI-a și a VII-a, împreună cu alți doi colegi, care acum nu mai sunt printre noi, Petre și Mihai, plănuiam să călătorim și noi spre centrul Pământului și începusem să pregătim expediția. Din nefericire, Petre a murit în clasa a VIII-a ca urmare a unui tragic accident și expediția nu a mai avut loc, dar aventurile s-au mutat în cărțile mele. Poate și de acolo vine voluptatea mea de a descoperi lumi noi.

9. Care e cel mai frumos aspect al carierei de scriitor?

Cel mai frumos moment este, desigur, cel al întâlnirii cu publicul, cu copiii. Atunci un scriitor uită de greutatea scrierii cărții (pentru că o carte nu apare atât de ușor) și se bucură de receptarea ei. Iar copiii sunt foarte darnici cu scriitorii de literatură pentru copii. Îi înconjoară cu dragoste, îi strâng în brațe, se lipesc de ei ca de niște prieteni (ceea ce și suntem) și le dăruiesc ceea ce le lipsește scriitorilor care scriu pentru adulți. Cred că această bucurie a receptării este și unul dintre motivele pentru care autorii despre care vorbesc au încercat și ei, o dată cel puțin, publicarea unei cărți pentru copii. Radu Vancu, de pildă, a scris volumul „Regele piticuț, sau Teo Bobe care a scris, în 2003, cartea „Darul lui Moș Crăciun.

10. Un sfat pentru tinerii scriitori

Să citească mult, să nu se grăbească cu abordarea unor genuri dificile atunci când nu sunt pregătiți. Am văzut că sunt copii sau adolescenți care scriu romane la o vârstă când nu ai toate datele pentru ca acel roman să fie cu adevărat ceva valoros. Îți lipsesc lecturile, tehnicile de scriere a unui roman și, lucru deloc lipsit de importanță, experiența de viață.

Recomand tinerilor să participe la concursurile literare, cum este „Tinere condeie, organizat de Ministerul Educației Naționale din anul 1967. Eu sunt președintele juriului de șapte ani și îi asigur pe elevii din clasele VII-XII că participarea la concurs este o modalitate de a-ți măsura forțele. În plus, câștigătorii participă la o tabără de creație literară, iar lucrările lor sunt publicate într-o antologie care apare anual.

Îi mai sfătuiesc pe tineri să creadă în ei, dar să muncească mult pe texte, să nu se grăbească pentru a le vedea tipărite dacă ele nu au fost șlefuite îndeajuns.

În România nu se poate trăi din scris, din literatură. Le spun asta și în tabără, pentru a nu avea dezamăgiri mai târziu. Și atunci de ce scriem? Pentru că nu putem altfel, pentru că literatura face viața mai frumoasă și poate schimba lumea. Mai ales atunci când vorbim despre copii.

 

*Imagini din arhiva personală a autorului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *