A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti.
A fost odată o fetiță, pe nume Maria Merrywheather, care în anul de grație 1842, orfană fiind, a fost nevoită să-și părăsească casa unde s-a născut și a crescut până la vârsta de treisprezece ani. Era considerată banală cu ochii ei ciudați cenușii-argintii, deși tulburător de pătrunzători, cu părul roșcat și fața slabă, palidă și plină de pistrui. Și cum era scundă și subțirică, părea mai degrabă copilul unei zâne, decât un copil de om.
În fapt, era o domnișoară de Londra ce iubea luxul, așa că lunga călătorie într-un februarie rece și cețos, până în Corwall, la conacul vărului și, de acum tutorele său, Benjamin Merrywheather, de pe Tărâmul Lunii, începea s-o deprime, la fel ca și gândul că de atunci încolo va locui la țară, un loc despre care nu știa absolut nimic. Era însoțită de domnișoara Heliotrope, ai cărei ochi albaștri ca floarea de nu-mă-uita o priveau cu multă dragoste, și de Wiggins, un motan lacom, încrezut, arțăgos, egoist și leneș.
Într-un final, călătoria a ajuns la sfârșit și, cu nerăbdarea unor copii și inimile bătând puternic, cei trei au coborât din trăsură, privind uimiți cum vizitiul, un omuleț cât un gnom, le deschide uriașa poartă din stejar atât de învechit de vreme încât părea una cu zidul de piatră ce o încadra. Apoi, în timp ce caii durdulii și cam bătrîni urmau aleea mărginită de copacii argintați, trăsura intră într-un peisaj feeric, dar încremenit ca într-o vrajă. Maria văzu o bufniță argintie, un iepure argintiu, ba chiar o turmă de căprioare argintii, și totuși, nicio mișcare nu tulbura acele locuri. Și, doar pentru câteva clipe, în cel mai îndepărtat capăt al unui luminiș, zări un căluț alb cu o coamă bogată, oprit în mijlocul zborului, cu fruntea mândru ridicată de parcă ar fi vrut s-o salute.
Castelul care avea să le devină casă de acum înainte le aștepta, înalt și măreț, la fel ca aventura în care tocmai intraseră, deși încă nu bănuiau nimic, deoarece o umbră întunecată amenința, de generații întregi, pacea și bunăstarea celor ce locuiau în Regatul Ținutului Lunii. Așa că neapărat trebuie să afli cine sunt William cel Negru și Oamenii din Pădurile Întunecate. Și să faci cunoștință cu prietenul de joacă din vis al Mariei.
Dar prima dată urcă împreună cu ea până în partea cea mai înaltă a turnului rotund și deschide ușa din stejar cenușiu-argintiu. Admiră tavanul boltit ale cărui nervuri delicate din piatră se curbează ca niște crengi și care, în cel mai înalt punct, întâlnesc o semilună înconjurată de stele. Privește cerul prin ferestrele înalte și dormi puțin în patul cu baldachin, împodobit cu perdele din mătase albastre ca cerul, brodate cu stele argintii. Bucură-te de căldura molcomă a flăcărilor din micul șemineu în care ard conuri și lemn de măr ce parfumează aerul.
Gustă bunătăți nemaipomenite: supă fierbinte de ceapă, tocăniță regească sau plătici în aburi servite cu struguri, jeleu de coacăze roșii sau sufleu de ghimbir, biscuiți delicioși cu flori de zahăr, mere coapte și castane prăjite și fierbinți, unt de culoarea gălbenelelor…
Și nu în ultimul rând, află de ce este atât de important ca auriul să se amestece cu argintiul pentru ca Tărâmul Lunii să devină iarăși paradisul care a fost cândva.
Căluțul alb, de Elisabeth Goudge, traducere de Liliana Pelici, București, Editura RAO, 2016, 272 p.