Nu știu dacă tu, cititorule, ai avut parte de miracolul zăpezii, dar nici nu contează. Imaginează-ți, pur și simplu, că e prima ta întâlnire cu zăpada. Imaginează-ți că stai nemișcat în fața ferestrei și privești afară, încercând să nici nu clipești… Imaginează-ți ce ai simți văzând-o rotindu-se ușor și plutind prin aerul rece, dar parcă nu atât de înghețat ca înainte de a începe grațiosul dans al fulgilor ce coboară încetișor și se aștern pe pământ. Și apoi clipești, dar magia e încă acolo, și o lume parcă nepământeană ți se desfășoară în fața ochilor, totul alb și liniștit, ca îngerii.
Sigur, iernile existau și înainte de asta, dar erau doar anotimpuri lungi și întunecate, fără niciun pic de magie, frigul amarnic și vânturile înghețate aducând disperare în sufletele tuturor. Într-o astfel de noapte, înșelătoare și parcă mai înghețată ca oricând, începe povestea noastră, odată cu neguțătorul de zăpadă, un bărbat cu păr alb și barbă de țurțuri, care ne-a trecut pragul, căutând găzduire. Un om tare ciudat: dinți albaștri, degete albastre, până și albul ochilor era albastru, în timp ce pupilele erau albe. Am aflat că este și alchimist, atunci când pietricelele din mâna mea s-au transformat în fix cei trei șilingi, plata pentru a rămâne o noapte la han. Iar lucrul ăsta m-a întristat, deoarece mi-a adus aminte de mama mea, care a dispărut cu trei ani în urmă, și ea se pricepea la alchimie.
La noi, în Albion, zăpada a ajuns, așadar, într-o valiză veche de mahon, din care alchimistul a scos o sticluță și a scuturat-o, împrăștiindu-i conținutul peste tot. Eterul a înghețat aerul, nimicind flăcările din șemineu și lăsând camera într-o beznă mirositoare, unde doar razele lunii mai aduceau un pic de lumină, poleind totul într-un argintiu extravagant. Mi-a cerut apoi să alung Vântul, după care… dar nu, nu-ți mai spun nimic, dacă vrei și tu să creezi zăpadă, va trebui să citești întreaga poveste!
Eu sunt Lettie Pipernegru, am doisprezece ani și locuiesc la Hanul Calul Bălan, o casă pe picioroange, deoarece îmi este interzis să pun piciorul pe pământ. Prietenii mei cei mai buni sunt Brebenoc, porumbelul care, încet-încet, se transformă în piatră, și Vântul, care deși nu vorbește, reușește să mă conducă în direcția corectă și să mă protejeze de bătrânul alchimist.
Iar invitația de a ne însoți în această aventură impresionantă este darul perfect dintr-o zi de iarnă. O să avem mări nesfârșite de traversat și munți de gheață de urcat; vom fi aproape învinși, apoi aproape salvați; Noah, băiatul căruia îi crește o mlădiță din umăr, va suferi o pierdere teribilă, iar eu voi avea parte de o întâlnire dulce-amară. Odată intrați în această călătorie amețitoare, viețile noastre se vor schimba pentru totdeauna.