„Aventurile lui Vania cel voinic”, de Otfried Preußler

A fost odată ca niciodată, căci doar așa poate începe un basm, un sătuc îndepărtat, în care trăia fermierul Vasili Grigorevici împreună cu cei trei fii, Grișa, Sașa și eu, Vania, mezinul familiei. Până aici nimic deosebit, eram o familie ca oricare alta. Doar că, în timp ce frații mei lucrau cu spor de dimineața până seara, fie vară, fie iarnă, eu, că nici nu știu cum să vă spun: îmi plăcea munca la fel de mult precum le plac câinilor urzicile. Nici măcar nu mi-era rușine, ba chiar eram mândru de asta, căci așa eram eu, un mare visător. Frații mei tare mult ar fi vrut să-mi dea o lecție, dar noroc cu tata și, mai ales, cu tușica Aculina, care-mi lua partea de fiecare dată, spunându-le că nu e vina mea dacă așa m-a făcut bunul Dumnezeu.

Iar acum, probabil o să te întrebi: da’ ce e atât de interesant în toată povestea asta? Și mare dreptate ai! Doar că, într-o bună zi, înainte de Paște, tușa Aculina m-a rugat să merg în pădure să adun lemne, iar eu n-am putut s-o refuz. Dar cât de lene mi-era! După ce m-am ospătat bine, am zis să trag un pui de somn, barem un ceas, sub soarele blând de primăvară. Nici nu apucasem să adorm bine, când un bătrân orb, în straie de pelerin, a venit spre mine, spunându-mi că destinul meu este să devin țar. Bineînțeles că mi-a venit să râd, auzi tu acolo, eu, Vania leneșu’ să ajung țar într-un loc îndepărtat, dincolo de șapte țări și șapte împărății, dincolo de Munții Albi. Nu eram deloc convins, dar străinul îmi spusese pe nume, și avea știință și de bănuțul de argint de trei copeici pe care-l port sub cămașă, bănuțul dăruit de mama mea înainte de a muri și care îmi va arăta drumul pe care trebuie să-l urmez. Și mi-a mai spus că, pentru a deveni un conducător adevărat, e nevoie mai mult de o inimă bună, decât de sânge albastru. Așa că, în cele din urmă, i-am promis că voi face întocmai ceea ce mi-a cerut.

Și, uite-așa, șapte ani am stat pe vatră, timp în care nu am scos nicio vorbă; cele șapte cojoace de oaie mă fereau atât de fierbințeala sobei, cât și de frigul iernii, iar de mâncat n-am avut altceva decât șapte saci cu semințe de floarea-soarelui. Nimic nu m-a abătut de la hotărârea mea: nici rugămințile tatălui, nici lacrimile bunei mele tușici, nici amenințările fraților.

Iar în noaptea în care, în sfârșit, am reușit să ridic acoperișul casei părintești doar cu forța brațelor mele, am știut că cei șapte ani de lenevit pe vatră s-au scurs. Mi-am pregătit niște lucrușoare, mi-am luat rămas-bun de la ai mei și-am pornit, cu mare credință, la drum.

Prorocirea s-a înfăptuit, iar vorbele bătrânului cu barbă și plete albe și lungi îmi par la fel de vii ca atunci când le-am auzit pentru prima dată. A sosit ceasul să mi te alături, că multe și minunate aventuri o să ni se aștearnă în cale.

Să-mi dai o mână de ajutor să-l dovedesc pe Oh cel rău, urâciunea verzulie și umflată cu urechi de liliac, care, o dată pe an, se năpustește asupra sătenilor și le distruge casele, pădurile și recoltele; să-l pun pe fugă pe Batur cel Negru, chiar dacă nu o să apucăm să mergem la curtea bunului principe Vladimir, domnul Kievului, pentru a deveni cavaleri ai Mesei de Aur; s-o dovedesc pe Baba Iaga, cotoroanța ce stăpânea peste întinsele mlaștini și care furase bidiviii țăranilor și înecase flăcăii care se încumetaseră să-i salveze; să-l înving pe Foma Balaurovici, cavalerul de piatră, cel care păzește armura țarului Ivan Vasilievici.

Ce se va întâmpla dincolo de Munții Albi o să descoperim împreună, căci încă multe și mari încercări ne așteaptă, dar împreună sigur o să biruim!

 

Aventurile lui Vania cel voinic, de Otfried Preußler, București, Arthur, 2022, 184 p.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *