„Trandafirii din Mexic”, de Pam Muñoz Ryan

El Rancho de las Rosas… Pământul care ne-a dăruit rodul său și ne-a făcut  să ne simțim bineveniți!

Pământul nostru este viu, Esperanza! Toată valea trăiește și respiră. […] Știi că dacă te întinzi pe pământ îi simți respirația? Îi simți inima bătând.” Așa m-a învățat tatăl meu atunci când aveam șase ani, iar eu eram prințesa lui.

Ne-am întins pe pământ și am așteptat nemișcați. La început n-am auzit nimic, dar apoi am simțit ceva. O mișcare timidă, o lovitură delicată. Apoi mai puternică, din ce în ce mai puternică. Respirația mea s-a unit cu cea a pământului și cu cea a lui Papa. Inimile noastre băteau la unison.

Pământul nostru mă cunoștea și mă accepta! Noi îl iubeam necondiționat, iar el ne răsplătea dăruindu-ne rodul său.

Și, Doamne, cât îmi plăcea să mă plimb printre lăstarii delicați de vie, ai căror cârcei înfrunziți urcau în spirale pline de viață, ținându-le companie strugurilor grei ce abia așteptau să fie culeși!

Cuidate los dedos! Ziua în care mie mi-a revenit onoarea de a tăia primul ciorchine de strugure. Cuțitul cu lama scurtă și curbată ca a unei seceri și cu mâner gros din lemn mi se potrivea perfect în palmă. Toți cei care locuiau sau munceau la noi se adunaseră la marginea moșiei și mă priveau: familia mea; servitoarele cu șorțurile lor lungi și albe; vaqueros, deja călare, gata să plece cu cireada; campesinos, cu pălăriile de paie în mână și cuțitele pregătite.

Eu, singură la părinți, la aproape 13 ani, eram cea care urma să ducă mai departe tradiția. Soarele strălucea peste Aquascalientes, iar strugurii atârnau greu gata de cules. Când am ajuns la viță, am dat frunzele la o parte și, cu grijă, am prins în mână o tulpină groasă. Am atins-o cu lama cuțitului și, dintr-o mișcare sigură, ciorchinele zemuind de viață a căzut în mâna mea. Papa a sărutat fructul și l-a ridicat, ca să-l vadă toată lumea. La cosecha! Vremea recoltei! Olé! Olé!

Erau trei săptămâni minunate, cea mai frumoasă perioadă din an. Pentru că de fiecare dată când via își dăruia roadele, mai împlineam și eu un an. Iar după ce se termina culesul, venea vremea pentru o mare fiesta: sărbătoream atât recolta bogată, cât și ziua mea de naștere.

Și mai aveam doar doi ani până la Quinceañeras – petrecerea de prezentare în societate. Atâtea lucruri de pus la punct… rochiile albe până la pământ pe care le vom purta eu și prietenele mele, felul în care ne vom face intrarea, băieții bogați cu care vom dansa… După acest eveniment puteam deveni, dacă ne căsătoream, noi înșine stăpânele casei. Totuși eu nu pot concepe să locuiesc în altă parte; El Rancho de las Rosas va fi casa mea pentru totdeauna, alături de Mama, Papa și Abuelita; și de soțul meu, firește; înconjurată de servitorii care mă iubesc și de prietenii care mă adoră.

No hay rosa sin espinas. Nu există trandafir fără spini. De câte ori îmi spunea asta, știam că, de fapt, Abuelita nu se referea la flori, ci la greutățile vieții. Bunica mea… o femeie mărunțică, dar puternică, respectată și iubită de toți. Chiar și Papa îi ceda scaunul lui. Doamne, ce mult o iubeam, mai ales pentru felul ei capricios de a fi: acum era gazda perfectă pentru un grup de doamne venite la un ceai, după care rătăcea desculță printre butucii de vie, cu o carte în mână, recitându-le păsărilor poezii. Deși unele lucruri nu se schimbau niciodată, cum ar fi părul alb prins în coc, rochia neagră și cuviincioasă, cu dantela batistei ițindu-se mereu din mâneca rochiei, uneori te lua prin surprindere: o floare prinsă în păr, o pietricică deosebită în buzunar. Vorbele ei înțelepte deveneau sarea și piperul conversației.

De câte ori era supărată sau neliniștită croșeta. Într-o zi s-a uitat peste modelul croșetat de mine și a tras firul de ață, deșirând tot ce făcusem. Să nu-ți fie niciodată teamă să o iei de la capăt.

Fiesta n-a mai avut loc…

El Rancho de las Rosas nu mai este casa mea…

Mexic înseamnă acasă doar în inima mea.

Dacă ar trebui să pleci în grabă tu ce ai lua cu tine?

 

Trandafirii din Mexic, de Pam Muñoz Ryan, traducere de Mădălina Vasile, București: Editura Arthur, 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *