„Povestea norocoasei Ruth”, de Ruth Behar

M-au numit Domnișoara Șotron, regina din Queens și locuiesc în cartierul cu același nume din New York. Se zice că sunt o fetiță isteață, sau cel puțin așa eram în Cuba, țara de origine a familiei mele. Eu și Danielle, belgianca cu care mă joc în fața blocului, mergem la aceeași școală, dar în timp ce ea a fost repartizată în grupa isteților, eu, Ruth Mizrahi (acesta este numele meu adevărat), am ajuns în grupa tonților din cauză că nu vorbesc limba engleză. Dacă ați vedea ce haine elegante are Danielle! Poartă cizme negre înalte, pe când eu am doar haine ieftine, iar în picioare niște teniși vechi cu găuri în dreptul degetelor mari. Ei, asta e. Deocamdată!

Am lăsat în urmă regimul comunist al lui Fidel Castro și am emigrat în Statele Unite ale Americii în speranța unei vieți mai bune, iar pentru asta trebuie să muncim din greu. Papi și-a luat două slujbe, iar mama are grijă de casă și face mâncare. Atât bunicii, cât și unchiul Bill și mătușa Sylvia cu fetița lor, locuiesc în aceeași clădire cu noi. Și ei speră la o viață mai bună.

Mama este tristă că a părăsit Cuba unde aveam un apartament cu vedere la mare și cunoșteam pe toată lumea, dar face tot posibilul să uite și să se bucure de libertatea obținută. Tata, în schimb, este un optimist care vrea să profite de toate oportunitățile, așa că a făcut un împrumut la bancă și a cumpărat un Oldsmobile azuriu, la care visa încă de când locuiam în Cuba.

În prima duminică după cumpărarea mașinii, ne-am pregătit pentru prima mare călătorie: o vizită în Staten Island, unde locuiește o familie de vechi prieteni din Cuba. Cât de bucuroși eram cu toții, inclusiv eu care primisem de la tata o pereche de cizme albe cu toc. Din păcate, pe drumul de întoarcere am fost victimele unui accident teribil, din cauza unui tânăr care conducea beat și fără permis. Dintre toți membrii familiei, eu am fost cel mai grav rănită: o fractură la picior, care a necesitat operație și spitalizare. Iar medicul care m-a tratat a considerat că este oportun să-mi pună în ghips tot corpul, pentru a nu ajunge să am un picior mai lung decât celălalt, și asta pentru o perioadă de cel puțin șase luni. Îngrozitor!

Acum sunt acasă, dar… Nu am voie să mă mișc deloc, așa că sunt total dependentă de ceilalți membri ai familiei, mai ales de mama, iar ea e din ce în ce mai frustrată. O văd cum, pe zi ce trece, face față tot mai greu acestei situații. Sunt plictisită, mi-e frică, și mă simt tot mai singură. Până și Danielle, despre care credeam că este prietena mea cea mai bună, m-a vizitat doar o singură dată. Și n-o să credeți, poate, dar după toate aceste necazuri, mai trebuie să fac și foamea, deoarece nu am voie sa iau în greutate atât timp cât port corsetul ăsta blestemat.

Și totuși… Ramu, prietenul meu din India, care mă vizitează pe ascuns, e ca o rază de lumină. Mi-a făcut cadou un pandantiv cu Shiva, zeul dansator, ca să-mi poarte noroc și să mi se vindece picioarele. Doamna Sarota, una din profesoarele mele de la școală, a făcut tot posibilul să mă ajute, așa că a aranjat să am o meditatoare de trei ori pe săptămână. Joy arată ca o hipiotă, dar e o profesoară excelentă și mă tratează ca pe un adult. Iar Chico, noul meu prieten sosit din Mexic, mi-a pictat ghipsul cu imagini pline de culoare.

Abia aștept să pot merge din nou!

Dacă vreți să știți de ce mă consider o norocoasă, deși am stat în pat un an de zile, și care sunt lucrurile importante pe care le-am realizat în tot acest timp, citiți cartea!

Povestea norocoasei Ruth, de Ruth Behar, traducere de Ștefan Mălaimare, București, Corint Books, 2019, 304 p.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *