Venise din nou primăvara și urma să părăsim pentru totdeauna ținutul Ozark unde, pe vremea asta, mirosea a flori sălbatice, a arbori de Iudeea și de banana nordului, iar apele râului Illinois șerpuiau cristaline, udând pământul negru umbrit de paltini, mesteceni și arțari. Dar eu mai aveam ceva de făcut, ceva foarte important: trebuia să merg să-mi iau rămas bun. Când am ajuns suficient de aproape, am văzut că acolo, în pământul mănos de munte, crescuse o ferigă frumoasă, cu frunzele lungi și roșii arcuindu-se ca un curcubeu. O legendă indiană spune că doar un înger poate să planteze semințele și că planta aceasta nu moare niciodată, deoarece locul în care trăiește este binecuvântat. Am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă.
Dar să încep cu începutul. Când aveam vreo zece ani m-am îmbolnăvit de o boală cumplită, ce mă făcea să sufăr atât de tare încât nici noaptea nu aveam somn. De fapt, nu cred să mai fi fost vreun alt băiat pe pământ care să sufere mai mult decât mine. Căci da, mai presus de toate, îmi doream să am un câine. De fapt voiam doi, și nu de orice fel. Eu, Billy Colman, îmi doream să am câinii mei de vânătoare. Doar că părinții mei, chiar dacă nu erau săraci lipiți pământului, nici nu aveau suficienți bani pentru a-mi îndeplini dorința.
Și timpul trecea… și trecea… iar eu în niciun chip nu mă puteam vindeca de boala asta. Dar într-o bună zi, pe când aproape îmi pierdusem orice speranță, scotocind printre lucrurile uitate de pescarii ce părăsiseră tabăra din Vadul lui Shannon, am găsit cea mai mare comoară: o revistă pentru vânători și pescari. Am început s-o răsfoiesc și, iată-l acolo, un ultim anunț, scris cu litere mici, un anunț care mi-a tăiat respirația. Cineva vindea pui Redbone Coonhound, rasă pură, douăzeci și cinci de dolari exemplarul, exact ceea ce-mi doream eu. În secunda următoare am luat o hotărâre: trebuie să fac rost de cei cincizeci de dolari, și pentru asta o să muncesc din greu și o să economisesc fiecare bănuț; o să vând languste, plevuști sau legume pescarilor; o să vând fructe de sezon; iarna o să pun capcane și o să vând negustorilor blănurile de oposum și sconcs. Da, eu însumi mă voi ocupa de asta!
Aveam deja treisprezece ani când lunga și chinuitoarea așteptare a luat sfârșit: muncisem ca un sclav, dar reușisem să strâng cei cincizeci de dolari. Am plâns când i-am numărat. A plâns și bunicul când i-am spus că aveam banii, așa că putea acum să comande puii de copoi.
Cincizeci de kilometri pe jos, desculț, purtând doar o cămășuță și o salopetă decolorată și peticită. Dar acum sunt ai mei: Bătrânul Dan, roșcovan, îndrăzneț și agresiv; surioara lui, Micuța Ann, delicată și timidă, dar foarte inteligentă. Și, deja, o primă aventură, chiar pe drumul de întoarcere spre casă, din care am ieșit învingători, căci nici măcar o pumă nu se poate pune cu doi copoi fioroși și un vânător strașnic (adică noi).
Dar marea aventură abia începe, pentru că în noaptea aceasta frumoasă, liniștită și rece se deschide sezonul de vânătoare. Ne-am antrenat din greu toți trei, iar acum vrem să dovedim că suntem cei mai tari vânători din ținut.
Noi, oamenii, indiferent de vârstă, avem așteptări, și avem speranțe. Nici tu, cititorule, nu faci excepție. Gândește-te la acel lucru pe care ți-l dorești mai mult decât orice pe lume; spune-mi ce ai face pentru ca visul tău să devină realitate, cât de greu ai munci și pentru cât timp?
Poți tu, oare, să-ți imaginezi ce gust au bomboanele de mentă, după doi ani în care nu ai mai mâncat deloc?
Prietenii copilăriei mele, de Wilson Rawls, București, Arthur, 2020, 304 p.