Din lucrările copiilor care participă la Cenaclul literar „Traian Brad”: Orașul plictisit, de Maia Indrie

ORAȘUL PLICTISIT

de Maia Indrie

10 ani

 

Era odată o planetă neagră, departe de soare. Acum milioane de ani, planeta a explodat. Milioane de bucățele au zburat prin spațiu. Unele s-au băgat în găuri negre, altele au ajuns prea aproape de soare, altele încă plutesc prin spațiu, altele au căzut pe alte planete și au rămas acolo, însă doar una a ajuns foarte aproape de Pământ.

Pe acea bucată erau un oraș pe nume Noxmac și un munte mare. Acolo erau numai oameni plictisiți și plictisitori. Nu erau oameni grași. Oamenii de acolo erau înalți, slabi și toți îmbrăcați în negru, gri sau alb. Ei trăiau cel puțin o sută șaizeci de ani. Cel mai neobișnuit om din Noxmac, în vârstă de două mii de ani, avea părul lung și alb, era îmbrăcat în maro și trăia subteran. Făcea multe poțiuni și tuturor le era frică de el, nu băteau niciodată la ușa lui pentru a-l întreba ceva.

Un omuleț colorat, în toate culorile, foarte fericit exista o dată la un milion de ani. Era aproape imposibil să fie unul în oraș. Dar era unul cu o bluză roșie cu un curcubeu pe ea și cu pantaloni mov cu buline albe pe ei. Arăta ca o pată de culoare roz pe o poză în alb și negru. Când se juca de-a v-ați ascunselea cu pisicile, se ascundea cât de bine putea, dar pisicile îl găseau repede și ușor, din cauză că era singurul omuleț din oraș care purta haine în culori vesele. Pisicile îl știau încă de când s-a născut și erau obișnuite cu el. Una era gri și alta neagră cu ochi verzi și jucăuși. Pe băiat îl chema Andrei.

Andrei se ducea să mănânce la un restaurant din mijlocul orașului. Vânzătoarea se numea Ana și era la fel de plictisită ca ceilalți. Andrei putea merge acolo oricând dorea, pentru că Ana îi dădea mâncarea pe gratis, fiindcă era încă un copil.

Într-o zi, când a comandat cartofi prăjiți și carne, Ana i-a spus:

‒ Știi că într-o zi va trebui să plătești pentru ăștia?

‒ Chiar? Dar eu nu am bani.

‒ Când vei fi mare o să ai.

‒ Dar nu vreau să am bani și să plătesc!

‒ O să ai! Și o să plătești!

‒ Te rog să mă lași să nu plătesc!

‒ Nu.

‒ Te rog frumos!

‒ Te rog cel mai frumos!!

‒ N-am chef să accept, spuse Ana mai plictisită ca niciodată.

‒ Bine! Dar doar jumătate de preț.

Andrei s-a dus să se plimbe, fără să mai audă ce spunea Ana.

Pe drum, se întreba cum pot fi oamenii atât de morocănoși. A mers pe o străduță pe care nu mai mersese niciodată. A călcat pe o piatră albă și mare și, deodată, în pământ s-a deschis o gaură în formă de pătrat. În deschizătură era un topogan gri. Andrei s-a gândit că dacă este un topogan undeva, sunt și scări să urci înapoi, așa că a hotărât să se dea pe el.

‒ Uuuuuuuuiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!

Atunci Andrei a observat că topoganul era foarte alunecos, lung și instabil:

‒ Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!

Când a ajuns jos, topoganul l-a făcut să sară în sus, după care a căzut înapoi.

‒ Auuu!!

Locul în care se afla semăna cu o peșteră. La capătul ei era o luminiță. Andrei a mers într-acolo și a văzut o casă de lemn. A bătut la ușă: „Cioc, cioc, cioc”. Nimeni nu era acasă. A intrat înăuntru. Era o încăpere mică, slab luminată. Înăuntru era o bibliotecă unde nici nu mai încăpeau cărțile, așa că unele erau puse alfabetic pe o masă rotundă, mică și de lemn, lângă o canapea roșie, mare și confortabilă. Andrei nu s-a putut abține și a vrut să vadă ce imagini sunt în cărți. A tras una verde și mare. Deodată rafturile cu cărți s-au dat la o parte și Andrei a putut vedea un laborator mare, plin de poțiuni și sunete de obiecte electronice. Lângă poțiuni era un om îmbrăcat în maro, cu părul lung și alb. Andrei s-a speriat atât de tare încât a țipat:

‒ Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!

Bătrânul s-a întors înspre el, și el un pic speriat.

‒ Cum ai ajuns aici?! a întrebat el.

Andrei nu i-a răspuns.

‒ Stai! Tu ești! Tu ești!

‒ Cred că greșești! spune Andrei.

‒ Nu greșesc!!

Bătrânul a vrut să-l îmbrățișeze de fericit ce era.

‒ Despre ce vorbești?

‒ Am făcut atâtea poțiuni să pot trăi cât mai mult ca să te găsesc!!

‒ Dar nu ai venit să mă cauți niciodată!

‒ Adevărat, dar eu am un glob de cristal care îmi spune viitorul și am așteptat să vii.

‒ Pe mine?

‒ Da!

‒ Serios?

‒ Daa!!!

‒ Bine. Dar de ce m-ai așteptat?

‒ Pentru că trebuie să faci ceva foarte important.

‒ Ce?

‒ Milioane de ani oamenii au fost supărați. Dacă vei lua Cristalul Verde și îl vei aduce în Noxmac, toți oamenii vor fi fericiți. Dacă nu știai, cu aproximativ 300.000 de ani înainte de a exploda, planeta noastră era cea mai colorată și mai fericită planetă. Într-o zi, a venit un nor negru și a plouat pe toată planeta și a colorat-o în negru, la fel și hainele oamenilor și mintea lor. Eu nu eram pe atunci, dar am moștenit un pic de bucurie.

‒ Dar eu cum de nu-s morocănos ca ceilalți?

‒ Sunt și excepții.

‒ Aaa. Dar eu aș vrea ca oamenii să fie fericiți.

‒ Atunci va trebui să mergi pe un munte mare și înzăpezit și să iei o nestemată mare și s-o aduci în sat.

‒ Atât?

‒ Da.

‒ Asta va fi simplu!

Andrei mereu se uita numai la partea bună și o uita pe cea rea.

‒ Ai grijă! spune bătrânul.

‒ Bine. Paa!

Andrei a pornit să caute nestemata. Și-a luat un rucsac cu câteva sandwich-uri de la restaurantul Anei, niște haine de schimb împrumutate de la bătrânul cu care se întâlnise, două sticle cu ceai și apă, un cort verde închis, ușor de asamblat și niște jucării. Lângă oraș era un munte mare, așa cum spusese bătrânul. Andrei, foarte hotărât, a pășit afară din oraș spre munte. Vremea era frumoasă, copacii erau mai mici decât un brad și mai mari decât un om, iar vietățile de la poalele muntelui se jucau cu roua strălucitoare de pe frunze. Andrei nu era deloc speriat, până când în ghiozdanul lui a început să se miște ceva. Erau pisicile care se jucau cu el de-a v-ați ascunselea.

‒ Ieșiți afară! Cum ați intrat?

Pisicile au înțeles ce a spus băiatul și au încercat să mimeze răspunsul.

‒ Aahaa! Deci nu v-ați teleportat!

Pisicile erau nedumerite pentru că nu știau că Andrei credea așa ceva. Până la urmă s-au hotărât să meargă în continuare pe drum pentru că aveau mult de mers până la nestemată. După ceva timp, când au ajuns lângă niște mușchi moale și verde, Andrei a spus:

‒ Hai să ne tragem sufletul un pic!

Pisicile erau foarte de acord. Ei au făcut o mică oprire și s-au aruncat pe mușchiul moale și confortabil. Cum se uita Andrei pe sus, în colțul ochiului i-a sărit ceva. Era o tufă cu afine. Andrei, fără să mai stea pe gânduri, s-a ridicat în picioare și a început sa culeagă cât mai multe și să le bage în gură.

‒ Mmmmm! Ce bune sunt! Mai bune decât cartofii prăjiți cu carne. Haideți să gustați! le-a spus Andrei pisicilor.

Pisicile păreau că ar fi mâncat mai degrabă carne cu cartofi prăjiți decât afine.

Când Andrei a terminat aproape toate afinele, au pornit din nou la drum.

Iarba era verde cu flori multicolore în ea și se auzea un cântec uimitor cântat de păsările vesele. Fluturașii frumoși colorau natura. Totul era frumos.

Dintr-odată, două veverițe și un iepure au fugit fix prin fața lui Andrei. Din partea din care au fugit s-a auzit un urs. Andrei și pisicile s-au ascuns într-un fel de tunel. Era ca și o casă de vulpe fără nimeni în ea. Ursul mârâia înfiorător. Se mișca cu pași mari și grei. Andrei și pisicile stăteau nemișcați. Ursul a mirosit un pic de mâncare și s-a dus în jos după un copac cu miere. Andrei și pisicile au ieșit repede și au luat-o la fugă în sus. După câteva minute de fugit, Andrei a spus:

‒ Gata! Cred că l-am pierdut.

Toți trei s-au oprit și au început să sufle greu. Vântul a început să bată și cerul s-a înnorat. Părea sa vină o furtună. Peste două ore era ora lui Andrei de culcare și a zis:

‒ Hai să înnoptăm aici. Este un loc foarte bun.

Andrei a asamblat cortul și a intrat în el împreună cu pisicile și au ascultat sunetul ploii reci căzând pe pământ. Noaptea a fost rece și înfricoșătoare pentru că gândul se ducea la ursul întâlnit și la alte lucruri care s-ar putea întâmpla. Noaptea a trecut încet și a venit ziua.

‒ Aaaaa! a căscat Andrei. Hai, treziți-vă, nu avem timp să mai dormim pentru că vreau să facem oamenii din oraș fericiți!

Pisicile nu făceau nimic decât să doarmă neîncetat. Până la urmă Andrei le-a luat în brațe și le-a scuturat până s-au trezit. Au pornit la drum.

Pe jos era încă ud de la ploaia de ieri. Păsările stăteau pe lângă bălți și făceau baie. După puțin mers li s-a făcut foame. Sandwich-urile de ieri erau încă bune. Pisicile au vrut șunca, iar restul i-a rămas băiatului. Cei trei s-au așezat pe o piatră pe post de scaun și au mâncat tot, după care s-au pornit iar la drum.

Pe drum Andrei a vrut să se cațere în copacii înalți, groși și cu multe frunze și să adune melci și râme. Atunci când nu-i mai încăpeau melci în mână, făcea opriri și spunea:

‒ Bună, domnule melc! Lasă-mă sa te duc acasă!

Și făcea câte o casă pentru fiecare melc, după care strângea de pe drum alți melci.

Râmele nu reușea să le prindă pentru că atunci când le atingea, ele se băgau repede în găurile lor. Pe cele ieșite afară le agăța cu un băț și spunea:

‒ Cred că am prins un pește mare! Ooa! Ce puternic! se prefăcea el.

Pentru el era frumos, dar pentru pisici era scârbos.

Ele preferau să mănânce afine în loc să se joace cu melci și râme.

Ei urcau tot mai sus pe munte până când a început să fie zăpadă și să fie frig.

‒ Brrrr! Ce frig e!

Andrei și-a luat fâșul. Pisicilor nu le era frig pentru că ele aveau blană. În vârful muntelui era ceva strălucitor.

‒ Uite! Văd nestemata!

S-au cățărat până la nestemată pe niște pietre. Au luat în sfârșit nestemata. Dar acum cum se mai dădeau jos? Era foarte greu cu ceva de păzit zi și noapte. Andrei se gândea ce să facă, până când a văzut o piatră mai turtită ca o sanie. Atunci i-a venit o idee și a spus:

‒ Hai să ne punem pe piatră și să ne dăm pe munte-n jos ca și cu sania!

Pentru că nu prea aveau de ales, pisicile au acceptat. S-au pus toți pe sanie și au împins piatra.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!

Au început să cadă în jos cu viteza vântului. Pisicile stăteau agățate de fâșul lui Andrei.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!

În timp ce alunecau pe munte, au văzut ursul fioros de care s-au speriat. El se întindea după miere. Însemna că mai aveau puțin până jos. Când au ajuns jos, un pic de iarbă a făcut ca piatra să încetinească, așa că au ajuns teferi. De îndată ce nestemata a ajuns în oraș, din toate părțile au apărut artificii care au colorat tot orașul, oamenii, hainele și mintea în cele mai frumoase culori. Lui Andrei nu-i venea să creadă că orașul era vesel și colorat.

‒ Oaaa! Ce frumos e!

Orașul avea acum casele pictate în culorile curcubeului și pe jos era roz cu buline galbene.

Andrei și-a amintit de Ana și a fugit la restaurantul ei.

‒ Dacă vrei, voi plăti, i-a zis Andrei Anei.

‒ Nu mai e nevoie! Acum hai să ne bucurăm cu un tort!

‒ Mulțumesc! Sună delicios!

Acum toți oamenii se ajutau bucuroși, aveau mai multă încredere și se îmbrățișau. Andrei era fericit. Era mai frumos decât își imaginase. De atunci orașul a devenit cel mai colorat loc din univers.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *