Ne bucurăm să îl avem în rândurile Cenaclului literar pe Eric Crișan, ale cărui lucrări reflectă pasiunea sa de a citi și de a scrie, împletind frumos fantezia și umorul.
Tom
de Eric Victor Crișan
13 ani
Tom. Așa mă cheamă, și sunt un motan cu afaceri și călătorii planificate. Am fost instruit să scriu, să citesc, să socotesc și să mă pregătesc de plecare (această poveste este din secolul nostru).
Viața mea a început undeva la munte, pe un câmp mișunând de șoareci. Cu timpul am crescut, dar pentru că hrana se împuțina, noi, motanii și pisicuțele ajunse adulte, am plecat. Mama a rămas să trăiască lângă un dulău, care i-a făcut cunoștință cu o vulpe. Vulpea se întâlnea cu o vidră și cu o nurcă, iar mama noastră participa la întâlnirea celor trei doamne.
În tinerețe, făceam lucruri nebunești: zburam cu avionul ca pasager clandestin, mă ascundeam în cutiile goale transportate de câte un motociclist vitezoman, scoteam capul când acesta accelera și săream pe bordura unei mașini de tip rablă, unde stăteam să mă bronzez.
Călătoria mea începe în urmă cu 14 ani, la o margine de drum. Mă pieptănam cu un pieptene turcoaz din plastic. Deodată, aud ceva apropiindu-se din depărtare. Repede, îmi pun pieptenele în rucsac: hai că acum e șansa mea să ajung la oraș! Era o motocicletă cu un colet întredeschis. În clipa următoare, eram așezat în cutie și mă făceam că dorm.
Odată ajuns în oraș, puteam căuta faimă și sponsori. M-am mirat de ce am găsit aici. După o călătorie prin aglomerație, am văzut în sfârșit un container de gunoi. Mă plimbam printre dozatoare de mâncare luxuriante când am dat peste o cutie răvășită și udă, cu conținut secret. Era pe la unșpe dimineața când am zărit potaia. Doar că nu era potaie, ci un costum negru. Și nu era nici costum negru, era un vultur mare, și lângă el două perechi de ochelari, o pereche – de soare, cealaltă pereche – de intelectualitate. M-am apropiat și l-am întrebat:
‒ Vrei să fii agentul meu? Eu voi fi Motanul, tu vei fi Phoenix, iar împreună vom crea MPProduction.
‒ Ce mai așteptăm?! Să mergem spre faimă!
Nu mi-am dat seama că strigasem atât de tare, încât m-a auzit un Golden Retriever care s-a postat fix în fața mea. Un buldog trecea și el pe acolo și a auzit discuția.
‒ Bob, hai încoa’!
Era retrieverul care își aduna prietenii.
‒ Bin’ vin.
‒ Uite-aci.
‒ Da?
‒ Vezi și tu ce văd eu?
‒ Un motan și un vultur într-o cutie udă! Normal că văd! Ei, auzi! Mă ia de prost!
‒ Poartă-te mai bine, fii respectuos! Vobeşti cu o echipă de afaceri acuma!
‒ Afaceri…?! ăăă… bine. Care-i marfa?
‒ Încă nu e, dar dacă veniţi în echipă, ne veţi ajuta. Tom! mă prezentai eu.
‒ Marley.
‒ Bob.
‒ Eu vin, vă zic de-acu!
‒ Iar eu nu-mi las prietenul.
Şi aşa au apărut primii membri în afacere. Aveam doi câini şi un vultur. Nişte porumbei foarte şmecheri s‑au arătat şi ei interesaţi şi au intrat în echipă. Aveam şi un liliac şi un şoim care lucrau împreună.
Şi am pornit ideea de afacere.
De la marginea oraşului, pe deal, nu departe de locul de unde venisem eu, se vedea o rulotă. Nu era a nimănui. Pe dinafară arăta rău, dar înăuntru era de-a dreptul luxoasă, şi chiar mirosea frumos, a trandafiri. Am găsit undiţe, cu ele puteam prinde peşti din lacul din apropiere, pe care să-i frigem. Ne-am apucat să lustruim exteriorul ruginit. Eram ecologişti şi mecanici. Făcusem o vopsea verde, pe bază de clorofilă. Curând am vândut rulota şi ne-am mutat într-un hambar părăsit, unde stătea mama mea şi prietenele ei – nurca, vidra şi vulpea.
Prindeam şoareci pe care îi găteam. Făceam mâncare pe care o vindeam. Problema era că la finalul zilei, câinii devorau tot. Cu timpul, m-am şmecherit şi am ascuns mâncarea. Când veneau clienţii, îi serveam la tarabă, şi micul nostru hambar a devenit centrul unui târguşor. Purtam sacou şi aveam o prietenă albă ca spuma de şampon. Era timpul să o luăm ca atare şi să devenim părinţi. Am început o afacere cu o loterie, care avea 1000 de bile, cu numere de la 1 la 1000. Am cumpărat-o cu 50 de lei. La fiecare meci, lumea lua bilete cu numere scrise random de la 1 la 1000, iar pe fiecare bilet erau 5 numere. Ca să intri, trebuia să plăteşti 5 lei de persoană. Aşa că în ceva vreme am ajuns în categoria milionarilor. Pe lângă loterie, mai făceam teatru şi scriam la un ziar. Copiii trebuiau să meargă la şcoală, aşa că ne-am mutat în cartierul regal. Copiii învăţau de la experţi cum să prindă vrăbii şi lăcuste. În fiecare zi adăugau 10% cunoştinţe şi 90% aplicaţii practice. Mai făceau şi alte lucruri: purificau apa cu nişte ciorapi vechi şi speciali, în care puneau un strat de nisip, piatră, pietricele şi vată.
Dar anotimpurile trec repede, zilele şi mai repede, iar secundele – ca şi cum ai bate din labe.
Acum am 82 de ani şi pot spune că luxul nu-şi mai are rostul.
Va trebui în curând să plec iar în lume, pentru că aşa e la noi când ne vine clipa. Aşa că soţia mea și cu mine începem prin a ne plimba prin grădină.