Dhara Solanki e elevă în clasa a IV-a și este membră a Cenaclului literar „Traian Brad” de doi ani. Stilul ei a evoluat mult, de la simple compuneri la povești complexe în care debordează de o imaginație vie, inspirată din cultura indiană, de unde își are originile. Ne bucurăm că o avem alături, cu zâmbetul și stilul ei inconfundabil.
Povestea Muntelui Arămiu
de Dhara Solanki
10 ani
Au fost odată ca niciodată, demult în India, două surori orfane pe nume Krishna și Purnima. Ele trăiau împreună într-o casă la baza Muntelui Arămiu unde toamna era cel mai frumos anotimp.
Fiind toamnă, surorile s-au decis să meargă afară să culeagă pere din grădină. În timp ce făceau aceasta, Purnima zări un vultur rănit în iarbă.
‒ Krishna, grăi ea. Uite un vultur! Și vai, e rănit!
‒ Mă întreb cum a ajuns aici, murmură Krishna luând cu grijă vulturul în brațe.
Cele două surori duseră vulturul în casă și îl așezară cu grijă pe o pătură.
‒ Trebuie să facem ceva, spuse Purnima gânditoare.
Apoi brusc, surorile își amintiră de vorbele bunicii lor care le spusese că sus pe Muntele Arămiu se afla un lac cu apă vindecătoare și că, dacă făceai un ritual planetei Venus și îi dădeai celui aflat la nevoie să bea din apa aceea, se va vindeca pe loc. Surorile își amintiră și de legendele muntelui care spuneau că pe munte trăiau diferite bestii, gând care le înfioră pe dată. Krishna își întrebase bunica despre cum ar putea să existe apă vindecătoare. Bunica îi răspunse că muntele era unul fermecat, care făcea dreptate celor neîndreptățiți. Krishna și Purnima nu crezură că poate fi adevărat.
‒ Purnima, spuse Krishna. Sunt mai mare decât tine, mă duc eu pe munte să iau apă, iar tu rămâi să ai grijă de vultur. Și poate că în cele din urmă nici nu sunt bestii pe muntele acela frumos, ci sunt doar niște legende neînsemnate.
‒ Nu știu ce să zic, Krishna, răspunse Purnima înfiorată. Poate chiar sunt, cine știe… Va fi mai bine să ne avem una pe cealaltă. Vulturul e în siguranță aici. Noi mergem.
Krishna se lăsă înduplecată și fetele plecară cu sufletul la gură. Muntele Arămiu pe vreme de toamnă era cel mai frumos loc pe care îl văzuseră fetele vreodată. Niciodată nu merseră atât de departe pe munte. Dacă ai fi fost acolo, ai fi văzut copaci cu mii de frunze colorate și animale inofensive, cum ar fi iepuri și căprioare, nici urmă de bestii. Fetele ajunseră atât de sus pe munte încât crezură că dacă nu s-au arătat bestii până acum, nu aveau cum să fie, așa că își continuară drumul cu calm admirând peisajul colorat de toamnă.
Fetele începură să zărească niște colibe în timp ce își continuau drumul. Purnima și Krishna se speriară oarecum la vederea lor, pentru că nu știau cine putea să locuiască în ele. Purnima se prinse speriată de brațul Krishnei atunci când niște oameni ciudați, asemenea unor tribali, le ieșiră în cale. Își dădură seama că ei erau cei care locuiau în micul sătuc din vârful muntelui, un trib. Unul nu foarte drăguț. Lacul cu apa vindecătoare se afla în posesia lor, așa că Krishna și Purnima le cerură voie să ia și ele niște apă, dar oamenii tribului refuzară cu încăpățânare. Le ținură ostatice pe surori legându-le de un copac.
‒ Vă rugăm! îi implora Purnima. Lăsați-ne și pe noi să luăm niște apă, avem nevoie de ea!
‒ Nici gând, i-o reteză căpetenia tribului. Cum îndrăzniți să veniți la noi să ne luați apa, averea noastră cea mai de preț?
‒ Avem nevoie doar de o sticluță cu apă, rosti Krishna. Fiți înțelegători, nu vă vrem tot lacul.
‒ Niciun strop nu vă dăm, replică tăios căpetenia. Vă vom ține aici legate de acest copac pentru tot restul vieții voastre!
La auzul acelor cuvinte, surorile începură să plângă îndurerate. La auzul plânsetelor lor, căpetenia tribului lăsă privirea în pământ gânditor.
‒ Bine, mormăi el cu răceală. Nu vă vom ține aici pentru tot restul vieții voastre, ci vă vom arunca de pe munte! Și asta este o decizie finală!
Fetele începură să plângă și mai tare. Auzind plânsetele lor neajutorate, muntele se cutremură furios căpătând grai.
‒ Tribali fără inimă! grăi muntele furios. Fetele acestea sunt bune la inimă, au venit să ia apă dintr‑o cauză nobilă. Un vultur rănit a aterizat în grădina lor, așa că au venit să ia apă ca să-l vindece. Voi fi mereu de partea dreptății! Și dacă refuzați să le lăsați să ia apă, vă voi alunga pentru totdeauna!
Cutremurul continua să zguduie pământul de sub picioarele lor. Șocați, tribalii le dezlegară repede pe fete și le lăsară să ia din apa vindecătoare și mai apoi să plece.
În mare grabă, surorile coborâră muntele ca să scape din acel sat îngrozitor, mulțumindu-le tribalilor cum știau mai bine. Ajunseră acasă. Se făcuse deja seară. Cu puțin noroc, era o noapte în care Venus strălucea pe cer. Krishna și Purnima se puseră la geam cu vulturul în fața lor și făcură ritualul dându-i vulturului să bea din apa vindecătoare. Imediat ce pasărea sorbi din sticluță începu să zboare vioaie prin casă. Krishna deschise geamul și îi permise vulturului să își ia zborul. Krishna și Purnima și-au dat seama că bunica lor avea dreptate, Muntele Arămiu le-a făcut și lor dreptate!
Morala: Dreptatea vindecă orice rană.