Din lucrările membrilor Cenaclului literar „Traian Brad”: „Vânătorul de trezire”, de Adinis Petrișor

În cadrul Proiectului Național de Scriere Creativă „Fantezii Literare” 2020, organizat de Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila, Adinis Petrișor a primit mențiune pentru lucrarea Vânătorul de trezire.

În antologia de scriere creativă Fantezii Literare, unde i-a fost publicată lucrarea, Adinis mărturisește, în cuvinte profunde, ce înseamnă scrisul pentru el: „Eu văd scrisul ca fiind mai mult decât o artă; scrisul este o taină și puțini îi cunosc profunzimile. Scrisul este expresia pură a ideilor, sentimentelor, trăirilor ascunse de către suflet, așternute cu fervoare pe pagini de hârtie. A-ți deschide inima și a lăsa condeiul să modeleze viziunea ta interioară necesită sensibilitate. Compunerea este un aspect intim, căci atunci când scrii, îți așterni, printre rânduri, propriul tău suflet.”*

 

Vânătorul de trezire

de Adinis Petrișor
16 ani

Kenyahu se plimba pe țărmul insulei, privind în depărtare la stelele de pe bolta cerească. Marea Întindere de Apă era liniștită, iar valurile blânde se alungeau pe mal, acoperind picioarele goale ale tânărului. Înaintând pe nisipul umed, plin de scoici, ce luceau în lumina stelelor, vânătorul găsi o stâncă pe care se așeză și își pierdu privirea în zare, unde lumina cu putere mirifică luna argintie. În liniștea nopții auzi o mișcare în jungla adormită ce se întindea în spatele său. Se întoarse și încercă să deslușească ceva în întunericul sălbatic, dar cum nimic nu se arătă, își continuă cugetarea. Adâncit în propriile gânduri, nu observă fata cu părul împletit ce se strecură în spatele lui.

‒ Ai prins vreo trezire? întrebă deodată fata așezându-se pe stâncă lângă Kenyahu.

Acesta fu luat prin surprindere și se sperie.

‒ Să nu mai faci așa ceva niciodată, Serporya! exclamă Kenyahu, în timp ce sora lui se prăpădea de râs. Tu chiar vrei să îmi faci duhul să îmi sară din piept?

Se lăsă o liniște în care cei doi se priviră în ochi, iar apoi, dintr-odată, amândoi începură a râde. Kenyahu continuă:

‒  Și te rog să nu mă mai întrebi așa ceva vreodată, știi că mă irită.

În limba tribului lor, numele lui avea o conotație care lui îi displăcea. La naștere primise numele „Yahu” care însemna „vânător”, însă în urmă cu câteva Înghețuri, bunicul său fusese atacat de un jaguar și rănit foarte grav. Acesta fiind pe patul de moarte, îl rugă pe nepotul său să îi îndepli-nească o ultimă dorință, și anume să își schimbe numele în „Kenyahu”, ceea ce însemna „vânător de trezire”. Noul nume pe care îl primise nu doar că i se părea oarecum penibil pe lângă cele ale celorlalți din trib, însă îi și amintea de tragica despărțire de bunicul său pe care îl iubise așa de mult.

‒  Tu nu ar trebui să dormi acum? își întrebă el sora mai mică cu două Înghețuri.

‒  Aș putea să te întreb și eu același lucru, ripostă Serporya. Mai mult, nu tu ai mâine o cere-monie pentru care trebuie să fii în cea mai bună formă a ta?

‒  Tocmai de asta mă aflu aici. Gândurile despre ziua de mâine sunt mult prea multe, așa că nu pot să dorm. M-am gândit că o plimbare liniștită pe plajă m-ar ajuta, dar se pare că nu pot să am parte de una. Haide să ne întoarcem în tabără.

Intrând în jungla luxuriantă, privi încă o dată la infinita apă ce se întindea până dincolo de orizont și se întoarse la ideile din capul său, pășind pe urmele surorii sale. „Oare mai există alți oameni în afară de noi? Oare chiar nu mai este niciun petic uscat în toată Marea Întindere de Apă, oare insula noastră este singura bucată de pământ de pe întrega lume?” se întrebă el, cum o făcuse de atâtea alte ori și cum oricare din trib a făcut-o cel puțin o dată. Dar apoi își dădu singur răspunsul, cel pe care îl auzise de atâtea ori: „Spiritele ne-au binecuvântat cu viața pe care o avem și ne-au creat de la început acest loc pentru ca noi să le putem sluji”. Încercă să se împace cu ideea aceasta, deși nu avea niciun motiv pentru care să creadă în existența acestor Spirite, însă o îndoială mai mare începu să îl frământe.

Își aminti de „Păsările de Argint”, acele creaturi uriașe, zgomotoase, ce zboară la înălțimi foarte mari, de care bătrânii povestesc că le-ar fi văzut cu zeci de Înghețuri în urmă trecând pe deasupra insulei. Kenyahu văzu câteva creaturi din acestea, însă ele mereu zboară deasupra norilor, astfel că sunt greu de observat. „Păsările de pe insulă, precum papagalii sau tucanii, au nevoie de un cuib în care să se odihnească, așa că și Păsările de Argint au nevoie de cuibul lor. Ele nu își au cuibul pe insula noastră, așa că trebuie să mai existe un alt loc uscat”. Kenyahu era năpădit de astfel de întrebări, însă ce i se părea și mai ciudat, era faptul că nimeni din trib nu și le exprima, ca și cum cu toții ar fi fost adormiți. Kenyahu simțea că în duhul său este ceva special, însă gândindu-se la acest lucru devenea mai neliniștit.

Păși pe urmele Serporyei în timp ce găsiseră o potecă ce ducea înspre tabăra tribului. Sora lui îi spuse să se grăbească și îi înțelese îngrijorarea când se uită în jurul său și își dădu seama că la ascunzișul întunericului se puteau afla lighioane ce îi pândeau.

„Și mai este și ceremonia asta…” se afundă tânărul în gândurile sale din nou. În urmă cu câteva zile, toți sătenii s-au adunat în mijlocul taberei, patruzeci și șase la număr, gata să-l audă pe șeful de trib și totodată vraciul, Wynom-Yao. Acesta era mai retras, locuind la marginea satului, și venea mai rar prin tabără, doar atunci când avea de comunicat ceva important, sau când existau probleme de natură medicală. În acea zi veni înainea tribului și începu a spune:

‒  Oameni, bărbați și femei, bătrâni și copii, multe Înghețuri au trecut de când Spiritele m-au ales să vă conduc, atât de multe că puțini dintre voi vă mai amintiți de cel dinaintea mea. Va veni vremea când nu voi mai putea să vă fiu lider, așa că m-am sfătuit cu Spiritele și peste patru răsărituri, cum e străvechea datină, voi ține o ceremonie în care îmi voi alege un ucenic. Acesta va sta lângă mine, învățând până când duhul meu va părăsi acest trup de țărână și se va alătura Spiritelor.

Să fie pregătiți toți bărbații care au trăit între șaisprezece Înghețuri și douăzeci și unul de Înghețuri.

Kenyahu simțise pe pielea sa nouăsprezece Înghețuri, acele anotimpuri când un aer rece vine dinspre răsărit, aducând o brumă cenușie peste insulă, așa că fie că dorea sau nu, avea să ia parte la întrecerea pentru locul de șef al tribului.

Cu capul în altă parte, încă în pădurea întunecată, rămăsese în urmă pe potecă în timp ce sora lui ajunsese deja în sat. Kenyahu nu văzu pe unde pășește, și dintr-odată se izbi de un alt om.

Când se dezmetici și se ridică din praful în care căzuse, observă că cel de care se împiedicase era toc-mai vraciul, Wynom-Yao. „Ce caută ăsta prin părțile acestea ale insulei, așa târziu în noapte?” se întrebă Kenyahu. Vrăjitorul era un om robust, înalt și chel, cu pielea-i neagră tatuată cu vopsele albe, care pe lângă pânza de mătase care îi acoperea jumătate din piept și tot restul corpului până la genunchi, purta o blană de jaguar pe un umăr și pe spate. Kenyahu își ceru scuze pentru neatenția lui, însă nu foarte convingător. Dintotdeauna simțise în adâncul său că e ceva în neregulă cu vrăjitorul acesta și cu Spiritele lui, poate chiar ceva malefic, și nu prea dorea să aibă legătură cu el. Poate tocmai de asta nu aștepta aproape deloc zorii.

‒ Văd că nu poți dormi, tinere, spuse vrăjitorul. Mâine e o zi mare, ar fi bine să te odihnești.

Dacă dorești, aș putea să îți dau niște rădăcini de valeriană ca să adormi.

Kenyahu îl refuză politicos, cu o anume răceală, îi ură noapte bună și se hotărî să-și continue drumul spre tabără. Mai avea ceva de mers. Vraciul termină:

‒ Nu uita, fiule. Mâine va fi o zi nemaipomenită!

Iar tânărul putu să vadă în ochii vrăjitorului o scânteie stranie, care îi spunea că ziua de mâine avea să fie foarte ciudată. Fără a spune nimic, acesta intră în pădure, părăsind poteca și își continuă drumul spre inima pădurii. „Poate face pregătiri pentru ceremonia de mâine”, gândi Kenyahu și începu a urma poteca din pietre netede spre tabăra tribului. La un moment dat, părăsi cărarea, intră puțin mai adânc în junglă și își făcu nevoile. După ce termină, se opri să admire frumusețea din jur, însă se cutremură când își aminti de fiarele din pădure. Întorcându-se să găsească poteca, Kenyahu se împiedică de ceva. Uitându-se mai atent, ajutat de lumina fadă a stelelor, observă că era un obiect pe care nu îl mai văzuse vreodată, însă nu îi dădu nicio importanță. Găsi ușor cărarea și urmând-o, ajunse în sat. Puținele colibe erau construite din lut, crengi și frunze și erau toate așezate în jurul unui petic mare de pământ unde se desfășura, în mare parte, viața tribului. Intră în căsuța dărăpănată în care locuia singur, formată dintr-o singură încăpere mare, în care se aflau un pat din frunze, câteva cutii din lemn în care depozita diferite haine și lucruri și un scăunel din lemn.

După un timp în care, întins pe frunzele de palmier, nu putuse adormi, își aminti printre altele de obiectul găsit în pădure. Începu să se gândească la acesta și își dădu seama că misterul obiectului găsit era faptul că nu văzuse niciodată, la nimeni pe insulă, un astfel de obiect. Atunci, o curiozitate mare începu să îl roadă pe dinăuntru, iar Kenyahu ieși din bordeiul său, hotărât să găsească acel lucru. Păși în vegetația bogată a pădurii, scufundată în liniștea satului care dormea deja de ore bune și se îndreptă cu agerime spre locul unde se împiedică de obiectul necunoscut, loc numit de trib „ Gheara ursului”, deoarece, cu sute de Înghețuri în urmă, pe vremea stră-stră-străbunicului său, acolo locuiau într-o grotă patru urși pe care cu timpul i-au vânat și astfel au dispărut pentru totdeauna. De-a lungul vremii, multe specii de animale dispăruseră de pe insulă, fiind vânate pentru a păzi oamenii de aceste bestii: lupi, hiene și, de curând, de când bunicul său fusese atacat, și jaguarii fuseseră uciși.

În timp ce pășea nesigur printre plantele diversificate ale junglei, începu să își amintească de acea zi toridă când bunicul său era în grupul de vânătoare împreună cu alți doi adulți. Aceștia merseră să vâneze niște vulpi, însă din ascunzișul frunzelor sări un jaguar, care îl atacă pe bunicul lui, Trisanjo. Jaguarul fu repede ucis de ceilalți doi parteneri de vânătoare, însă Trisanjo avea răni mari. Acesta fusese dus repede în sat, unde Wynom-Yao veni să-l trateze. În ciuda oricăror farmece sau remedii naturiste folosite de acesta, bătrânul își dădu duhul, lăsând cei doi nepoți orfani.

Kenyahu își dădu seama că îl displăcea pe vrăjitor, mai ales că nu îi salvase bunicul. Moartea acestuia îl afectă mult mai mult decât cea a mamei lui, care murise dând naștere surorii lui, sau al tatălui său, care se stinse la puțin timp după soția sa. Kenyahu era mic când aceștia se alăturaseră spiritelor strămoșilor și aproape că nu-și amintea deloc de ei, însă bunicul său fusese mereu alături de el și de Serporya. Kenyahu oftă și își continuă drumul.

După ceva timp, Kenyahu se opri. Văzu la lumina astrelor cerești obiectul pe care îl căuta. Îl ridică și văzu culoarea roșie, întunecată a acestuia. Avea o formă dreptunghiulară și era murdarit cu noroi. Era foarte nedumerit în privința acestui lucru nemaiîntâlnit. Se gândi să îi arunce o privire mai amănunțită chiar atunci, însă hotărî să ascundă acea chestie și să se întoarcă a doua zi, la lumina zilei, întucât nu putea vedea aproape nimic. Găsi un loc perfect între rădăcinile unui copac în care puse obiectul și îl acoperi cu diferite crengi și frunze. Începând să resimtă oboseala, care putea să-l facă să adoarmă, se îndreptă spre tabără. Pe drum se opri o secundă și în mod neobișnuit se gândi că zilele următoare aveau să fie foarte interesante. O simțea în aer.

Soarele se ridică pe cer, iar razele lui săgetau ceața care se lăsase peste sat. În răcoarea dimi-neții, băștinașii au început pregătirile pentru ceremonia care urma să aibă loc. Cum numirea unui nou vrăjitor al tribului avea loc poate odată la o generație, în jurul acestui eveniment avea să se facă un mare festin, iar pe chipurile tinerilor bărbați se citeau emoțiile și râvna pentru demonstrarea vredniciei și iscusinței lor, în vederea câștigării acelui titlu onorabil. Doar unul din cei nouă băieți care stătea înaintea unei ceremonii așa importante era cu gândul la ceva diferit față de ziua unică ce-i stătea înainte.

Noaptea trecută, când se puse pe patul de frunze gigantice de palmier, chiar înainte de a adormi, Kenyahu hotărî ca la ceremonie să facă astfel încât să piardă. Deși cel mai probabil pierderea în astfel de ritualuri, mai ales din primele probe, avea să-i aducă o rușine, în rândul celor din trib, care se va uita greu, nu simțea că a sa chemare era să se supună acelor spirite care îl aveau pe Wynom-Yao ca purtător de cuvânt.

În timp ce bărbații s-au dus să culeagă roadele puținului pământ cultivat: napi, dovlecei, gulii și să pregătească niște friptură de țap pentru masa de la prânz, femeile au început a decora centrul sătucului cu ghirlande din liane și fructe exotice. Doi copii se jucau dând cu piciorușele desculțe într-o nucă de cocos. Kenyahu se gândea doar la cutia pe care o descoperise în inima pădurii și la cele două obiecte din ea. „Oare când pot să găsesc puțin timp să fug neobservat în pădure?” se tot gândea el, însă ideile îi fură spulberate când vrăjitorul începu a vorbi. Ceremonia începuse.

Kenyahu se grăbi să se alăture celorlalți opt tineri ce aveau să ducă probele la capăt pentru titlul de șef-vraci. Tot tribul se afla în spatele lor, ascultând cu mare atenție detaliile pe care Wynom-Yao le preciza în legătură cu marea ceremonie.

‒ Ceremonia de astăzi va consta în câteva probe, care îi vor pune pe acești tineri la încercare. Urmați-mă! Vă voi da detaliile despre prima probă la locul ei de desfășurare.

Kenyahu se îndreptă, alături de ceilalți adversari ai săi, spre plaja unde se plimbase cu o seară în urmă. Vântul bătea cu putere, astfel că valurile înalte se răsfrângeau pe nisipul ud cu dezlănțuire. Vrăjitorul continuă:

‒ Prima probă vă va testa puterea fizică, rezistența și răbdarea. Va trebui ca fiecare dintre voi să îmi prindă cu mâinile goale o meduză!

Din mulțimea celor din spatele băieților începură să se audă sunete de mirare, iar pe fețele celor nouă se citea atât nesiguranță, cât și hotărâre și mândrie.

‒ Nu veți avea voie să ieșiți pe uscat până nu veți avea în mână o meduză, își continuă Wynom-Yao discursul. Primii patru vor trece în următoarea probă, iar ceilalți veți purta pe umerii voștri rușinea înfrângerii.

Kenyahu își spuse: „Nu îmi doresc să devin vrăjitorul acestui trib. Voi ieși din apă după ce alți patru vor prinde meduzele lor și voi putea să mă întorc la simpla mea ocupație de vânător.”

Tinerii bărbați așteptau semnalul vraciului. Privirea lor era îndreptată înspre apele reci, învolburate. Știau că meduzele se găseau de cele mai multe ori în larg și la o adâncime suficient de mare, însă pentru ei nu era o mare problemă: cu toții erau fie vânători, fie muncitori ai pământului. Atât Kenyahu, cât și ceilalți băieți, erau înalți, cu musculatura dezvoltată, cu piepturi bine făcute, care adăposteau plămâni perfecți pentru menținerea respirației pentru un timp îndelungat și câte o inimă care bătea plină de emoție. La auzul strigătului vrăjitorului, băieții au intrat alergând în Marea Întindere de Apă.

Kenyahu se aruncă în apă și începu să înoate. Dând din mâini și din picioare în apa tulbure, un val se ridică pe neașteptate și îl înghiți. Reuși să iasă din nou la suprafață și privindu-și adversarii care căutau pe sub apă meduzele, auzi slab strigătele surorii lui care îl încuraja. Atunci, în mintea lui încolți un gând care veni de nicăieri: „Dacă pentru a-mi îndeplini chemarea pe care și așa nu o cunosc încă, ar trebui să devin ucenicul vraciului? Adică, sigur nu sunt chemat să fiu vrăjitor, și nici nu vreau, dar poate are de-a face cu asta…”. Dintr-odată, picioarele îi fură străfulgerate de o durere înțepătoare. Privind lângă el, văzu… o meduză! Privi în jur și văzu că toți ceilalți participanți de la această probă, care se aflau mult mai în larg,  nu prinseseră nicio meduză. „Doar nu poate fi o coincidență”, se gândi Kenyahu. „Exact când mă gândeam la a ajunge ucenicul lui Wynom-Yao, primesc soluția pentru câștigarea primei probe!” Încercând să nu se gândească prea mult la durere, Kenyahu apucă meduza în mâini. Mușcându-și buza din cauza înțepăturilor dureroare ale meduzei, Kenyahu înotă la mal. Chinuit de suferință, aruncă ființa gelatinoasă pe plajă în timp ce își privea palmele sângerânde. Ieșind cu totul din apă, lumea începu a îl aclama, în timp ce el căzu pe nisip, răpus de epuizare. Serporya alergă la el într-un suflet și îl ajută să se ridice. Mai urmau două probe.

La scurt timp după ce Kenyahu își reveni puțin din starea de șoc, încă trei tineri au mai ieșit din apă, fiecare cu câte o meduză. Vrăjitorul îi felicită pe câștigătorii primei întreceri și le spuse tuturor să se întoarcă în tabără, întrucât următoarele probe se vor desfășura la câteva ore după masa de prânz. Kenyahu, încântat de ideea că va putea merge să inspecteze obiectul misterios din pădure, se grăbi să ajungă în sat. Intră în coliba lui, își schimbă pânzele de mătase portocalie, îmbibate în apa sărată, cu un veșmânt uscat, roșu, croit de o bătrână a tribului. Când dădu să intre în pădurea din cealaltă parte a taberei, fu strigat de sora sa.

‒ Sunt obosit, iar o plimbare mi-ar face bine, spuse Kenyahu. Du-te și mănâncă!

După ce se asigură că Serporya se întoarse între ceilalți oameni, Kenyahu intră în umbra pădurii. După ce merse o vreme, ajunse la copacul între ale cărui rădăcini ascunsese obiectul. Dând lianele la o parte, tânărul ridică obiectul misterios, sângeriu. Se cățără cu ușurință într-un copac tropical și așezându-se pe o ramură groasă, se rezemă de trunchiul rășinos al copacului. Începu să privească atent obiectul care imediat se deschise, dezvăluind un evantai de foi îngălbenite. Kenyahu își mai aminti că văzuse astfel de foi, la bătrânii satului, care desenau pe acestea cu cărbuni diferite animale, lucruri sau peisaje. Aceste foi, numite de bătrâni papirusuri, erau căptușite la un capăt cu fire precum mătasea, care le țineau împreună, iar coperțile greoaie ce le acopereau erau asemenea unei piei de șarpe și erau acoperite cu pământ și praf. Kenyahu deschise cartea și văzu pe primele pagini ale acesteia imagini foarte realiste ale unor plante și flori, însoțite de rânduri întregi de simboluri stranii. Își dădu seama că pe multe dintre acele plante nu le văzuse în viața lui, ceea ce începu să îl pună pe gânduri. Dând paginile, la un moment dat observă că imaginile cu flori nu mai apăreau, însă apărură niște contururi care îi păreau cunoscute. Încercând a contura imaginea din fața sa, realiză că era… un braț de om! Acum putea desluși oasele pe care le mai văzuse la ceremoniile de îngropare ale celor ce muriseră. Privind peste celelalte pagini, putu să observe diferite părți ale corpului omenesc: picioare, cranii, chiar și organe interne. Dintre cele din urmă recunoscu ficatul și inima, care semănau cu cele ale maimuțelor pe care le vânase și gătise. Kenyahu era plin de mirare în timp ce răsfoia cartea și multe întrebări începeau să se ridice în mintea sa. „Oare cine a desenat toate acele imagini? Sigur nu cineva de pe insulă, atunci cine?” se întrebă el. „Iar multe dintre plantele de pe aceste papirusuri nici nu se găsesc pe insula noastră”. Pe ultimile pagini apăreau niște desene atât cu plante cât și cu oameni. Una din imagini reprezenta un om care sângera dintr-o rană și diferite plante, iar Kenyahu își dădu seama că acestea ajutau la vindecarea rănii. La fel găsi pe paginile următoare: plante pentru ochi umflați, pentru mușcături de insecte și altele. Toată cugetarea sa la locul de unde provenea cartea aceea, cine o desenase și cum ajunsese acolo începea să îl facă să se simtă rău, însă fu salvat de sunetul trâmbiței din cornul unei vaci. A doua probă era pe cale să înceapă.

Ajuns în tabără, după ce alergă cât îl ținură picioarele, Kenyahu se alătură celorlalți trei com-petitori pentru onoarea de a deveni ucenicul vraciului și, mai apoi, chiar vrăjitorul tribului. Wynom-Yao începu a relata desfășurarea următoarei probe:

‒ V-ați dovedit rezistența și puterea corpului în încercarea de dinainte. Acum vreau să văd ingeniozitate. Un vraci va trebui mereu să se descurce cu ce are la îndemână. Așa că aici aveți câteva obiecte –  și înmână fiecăruia dintre ei un sac de pânză, cu care trebuie să reușiți să prindeți un gibon. Primii doi care reușesc ajung în proba finală. Succes!

Kenyahu privi în sac și fu dezamăgit. „Ce capcană ar trebui să fac eu cu o liană, un vârf ascuțit de piatră, și o lingură din lemn?” Atunci, în mod miraculos, un gând îi spuse: „Nu ne-a spus să facem o capcană. Doar trebuie să prinzi gibonul”. Kenyahu țâșni în pădure, spre miazăzi, partea din jungla insulei în care mișună cele mai multe viețuitoare. Ajuns în adâncul acestei păduri bogate, nu putu să nu remarce puiul de gibon, alb ca spuma mării, care se legăna dintr-un copac în altul. Cu o viteză dobândită în anii de vânătoare, Kenyahu se cățără în copaci și sărind de pe o creangă pe alta, începu să urmăreacă gibonul. Când se apropie mai tare de el, se aruncă asupra lui cu sacul desfăcut și înhăță gibonul. Începu să alerge spre sat, cu primata prinsă și fu uimit să vadă că unul dintre băieți îndeplinise deja sarcina. Privi în stânga lui și observă că un alt tânăr fugea cu sacul pe umăr spre Wynom-Yao. Acum era o întrecere adevărată între cei doi, iar adversarul lui Kenyahu părea că va câștiga cursa, însă, dintr-odată, celălalt scăpă sacul, iar primata evadă, fugind înapoi în junglă. Kenyahu ajunse la vrăjitor, care îl felicită.

‒ Cea de a doua probă s-a încheiat! Mulțimea din jurul lor sălta de bucurie. Îi rog și pe ceilalți doi participanți, care au pierdut, să vină aici. Cei doi bărbați se apropiară, iar Kenyahu putu citi pe fețele lor o dezamăgire profundă. Se uită apoi în ochii vraciului și o presimțire îi spuse că avea să se întâmple ceva ce nu avea să fie bine.

‒ Ultima probă va începe imediat! continuă Wynom-Yao. Următorul vrăjitor va trebui să aibă grijă de sănătatea tuturor celor din trib. Dar până atunci, aș vrea să-i felicit pe cei doi pierzători, spuse el, uitându-se spre aceștia.

Se apropie de ei, iar Kenyahu observă în ultima clipă cuțitele de piatră pe care vrăjitorul le avea în mâini. Cu o mișcare rapidă, bărbatul zdrahon ce purta blana de jaguar înjunghie cei doi tineri, sub privirile îngrozite ale întregului trib, și întorcându-se spre cei ajunși în ultima probă spuse:

‒ Fiecare din voi trebuie să salveze viața unuia dintre acești pierzători. Faceți ce știți și ce pu-teți. Dacă vă moare pacientul, ați pierdut și meritați aceeași soartă ca și ei, spuse arătând spre cei doi băieți căzuți pe jos, îndurerați, din abdomenul cărora curgea sânge, înroșind pământul uscat de sub ei.

Kenyahu se uita mâhnit la cei doi oameni care mureau în fața lui. „Nu am de gând să-i las să moară precum bunicul meu”, gândi el și o luă la fugă spre pădure, spre uimirea tuturor. Îi venise în minte, instantaneu, imaginea pe care o văzuse în cartea purpurie de le Gheara Ursului și își aminti  plantele pe care le văzuse acolo pentru tratarea rănilor sângerânde. Nu știa să crească pe insulă astfel de plante, cu excepția uneia: în carte era creionat un copac din a cărui scoarță curgea o rășină lipicioasă de culoarea bronzului – un copac ce se numea „Elemi”. Văzuse acest tip de copac în apropierea satului. Cum găsi unul, ușor de observat după rășina care învelea aproape toată scoarța trunchiului, adună într-o frunză cât mai multă rășină. Alergă cât de repede putu înapoi în sat, însă mai făcu o oprire în spatele colibei vraciului, unde creștea, printre altele, și valeriană. „Rădăcini de valeriană ca să adormi”, își aminti Kenyahu că spusese Wynom-Yao. Hotărî că valeriana ar fi putut ajuta pentru diminuarea durerii, așa că smulse două tulpini cu tot cu rădăcină și o porni din loc, auzind geamătul de suferință al unuia dintre cei înjunghiați. Ajunse în centrul taberei, unde mulțimea privea cu stupoare cum celălalt finalist încerca fără rezultat să oprească sângerarea. Kenyahu se așeză lângă pacientul lui și îi spuse să fie calm și să inspire adânc. Primul lucru pe care îl făcu fu să îi dea să mestece niște rădăcini de valeriană și plecă să caute în coliba surorii sale niște fire de mătase. Îngenunchind lângă omul aflat pe moarte, Kenyahu spălă mai întâi rana, aruncând o găleată de apă pe care o găsi lângă mesele aranjate pentru cină. Cu un ac din piatră, foarte ascuțit, începu să coase rana care nu mai sângera atât de tare. Oamenii priveau curioși și mirați la ceea ce se întâmpla. Pe cealaltă parte, rănitul suferea din ce în ce mai tare, deoarece adversarul lui Kenyahu nu știa ce să facă. După ce termină de cusut leziunea, aplică pe rană și în jurul acesteia rășina copacului de elemi. Wyom-Yao privea cu o încântare malefică tot ceea ce se întâmpla, iar în curând Kenyahu se ridică. Îl salvase. Lumea se bucură, însă imediat se lăsă o liniște de mormânt, când văzură că trupul celuilalt rănit nu mai respira. Adversarul lui Kenyahu eșuase în salvarea bietului om. Acesta stătea în genunchi, plângând lângă săracul tânăr ce murise, și căzu la pământ, fără a scoate niciun sunet, când vraciul îl înjunghie pe la spate.

‒ Pe această insulă este ori viață, ori moarte, iar viața are dreptul de a înflori. Așa spunea unul din strămoșii noștri, zise vraciul.

Kenyahu, printre lacrimi, își aminti că și bunicul lui îi spusese aceeași zicală străveche.

‒ Iar viața va prospera pe acestă insulă, cu tine, Kenyahu, noul meu ucenic!

După ce mulțimea se risipi, vrăjitorul îi făcu semn să îl urmeze. Ajunși la coliba vrăjitorului, Wynom-Yao îl invită pe băiat să intre. Dând la o parte perdeaua de la intrare, Kenyahu păși pe urmele vraciului, în căsuța acestuia. Încăperea era cu mult mai mare decât cea a colibei lui. Într-o parte a acesteia se afla un pat din frunze de palmier, lângă care erau mai multe cutii din lemn, în care Kenyahu bănui că se aflau lucrurile personale ale vrăjitorului. Mai apoi, pe peretele căsuței erau niște rafturi din lut, pe care se aflau diverse plante și vase cu alifii și tincturi. În partea dreaptă se aflau două scăunele mici de lemn și o targă alcătuită din două crengi și multe frunze de bananier.

‒ De azi înainte, vei locui aici cu mine, spuse vraciul. Iți vei aduce toate lucrurile aici, iar coliba ta o vom transforma într-un centru de tratament pentru bolnavi. Ai devenit ucenicul meu și sunt sigur că vei face o treabă foarte bună. Acum eu mă voi pregăti să îmi fac scurta călătorie înspre Locul Sacru.

Tot tribul știa că doar șeful tribului avea voie să intre în Locul Sacru, un loc ascuns în jungla de la Miazănoapte, în care tuturor le era interzis să pătrundă.

‒ Cât timp voi fi plecat, continuă Wyno-Yao, fă bine și mută-te aici.

Kenyahu încuviință. Se apropie curios de rafturile cu plantele medicinale și le studie cu atenție, în timp ce vraciul își schimbă straiele de ceremonie și își luă pe el un veșmânt confortabil pentru călătoria prin pădure. Kenyahu mirosi unul dintre bolurile din argilă, în care se afla o tinctură verde-gălbui, cu un parfum pe care nu avea cum să-l uite. Casa bunicului său mirosise așa timp de câteva zile bune.

‒ Ce este în bolul acesta? întrebă Kenyahu.

Vrăjitorul privi vasul pe care băiatul îl ținea în mână și îi răspunse:

‒ Ar fi bine să lași tinctura aceea jos, este foarte puternică. După mirosul său inconfundabil, aceasta este o tinctură din frunze de mandarin, alge roșii și flori de Mascurta Denom.

‒ Și se folosește la tratarea rănilor? continuă cu întrebările tânărul.

‒ Nu, nicidecum! Această tinctură are efecte paralizante, așa că se dă pentru a omorî un om, mai mult decât pentru a-l vindeca, râse scurt vraciul. Trebuie să plec, soarele a apus deja.

Wynom-Yao părăsi coliba, lăsându-l pe Kenyahu foarte tulburat. „Tictura aceasta este pentru a provoca paralizie?” Tânărul bărbat își amintea izul acela plutind în jurul patului pe care bunicul său se lupta cu rănile de moarte. Dându-și seama de tot ce se întâmpla, Kenyahu hotărî să-l urmărească pe vrăjitor, așa că intră în Jungla de la Miazănoapte, unde nu mai intrase niciodată.

Nu după mult timp, îl găsi pe vrăjitor pășind în liniște printre copacii înalți ai pădurii. Păstrând distanța, Kenyahu îl spiona pe Wynom-Yao cu mare atenție; la un moment dat, acesta se opri lângă o stâncă înaltă, de câțiva metri înălțime, cu o față netedă, pe care strălucea luna în splendoarea ei. Kenyahu putu observa în jurul stâncii și în spatele acesteia diferite lucruri: bărci din lemn, sticle și… cărți! Apoi, rupând tăcerea, vrăjitorul începu a vorbi înspre piatră, iar o voce îi răspunse. De după un  tufiș, Kenyahu era complet dezorientat. „Ce sunt toate acele lucruri? Și cu cine vorbește vraciul ăsta nebun?”

Vocea din stâncă întrebă:

‒ Cât îți mai ia până îl omori? Este pe cale de a afla adevărul!

‒ Voi termina cu el așa cum am făcut cu bunicul lui! spuse cu convingere vrăjitorul.

„Despre mine vorbește!” realiză Kenyahu și începu să transpire, șocat de ceea ce auzea.

‒ Dacă află adevărul, va spune tuturor celor din trib și atunci domnia noastră asupra lor se va termina. Nu poate afla că mai există și alți oameni în întreaga lume!

Kenyahu rămăsese stană de piatră. Mai existau alți oameni?!

‒ Mie tot nu îmi vine să cred ce naiv a fost tribul! Au înghițit timp de sute de ani toată  minciuna că locuim pe singura bucată de uscat din Marea Întindere de Apă.

„Deci așa se explică obiectul misterios din pădure”, gândi, printre altele, tânărul ce se ascundea după arbuști. Nu avea de gând să mai lase vrăjitorul să-și bată joc de ei. Plin de mânie, cu un strigăt de luptă, Kenyahu sări asupra vraciului. Luat prin surprindere de atac, Wynom-Yao căzu pe spate, însă se ridică dintr-o mișcare.

‒ Măi, măi, măi…. Uite cine nu m-a ascultat și a intrat în pădure, rosti vraciul. Îmi dau seama că ai auzit tot. Vei avea aceeași soartă ca și bunicul tău. Știi, a fost un om inteligent, ca și tine, însă a descoperit prea multe lucruri, înțelegi?

Kenyahu era răvășit de emoții.

‒ Păcat că va trebui să te omor așa cum l-am omorât pe bătrânul acela!

‒ Dar cum vei putea să mă omori, acum că știu și eu de tinctura otrăvitoare? întrebă cu curaj tânărul.

‒ O, dar nu mă refer la tinctură. Aceea a fost partea a doua a planului meu.

Liniștea invadă din nou pădurea pentru câteva secunde, iar apoi vraciul continuă.

‒ Tu chiar nu înțelegi?

Kenyahu nu știa la ce se referea.

Wynom-yao îi arătă o cicatrice între coaste, chiar sub piept.

‒ Eu l-am atacat pe bunicul tău. Eu sunt jaguarul!

Apoi, dintr-odată, chiar sub ochii lui Kenyahu, vraciul începu să se transforme. Începuse să îi crească o blană galbenă, cu pete negre și o coadă. Între timp, băiatul vedea cum mâinile și picioarele bărbatului se transformau în labe de felină, descoperind gheare ascuțite. Vrăjitorul se transformă într-un jaguar!

Acesta sări asupra lui Kenyahu, dezvelindu-și colții argintii. Kenyahu se dădu la o parte, reușind să se ferească de atacul marii pantere. Kenyahu apucă o suliță aflată printre obiectele misterioase de lângă stâncă și atacă la rândul său vraciul-jaguar. După o încrâncenare care dură câteva minute, jaguarul intră la umbra pădurii, însă ieși, luându-l prin surprindere pe Kenyahu. Reuși să îl zgârie pe Kenyahu, lăsând trei dâre de sânge pe pieptul său. Kenyahu, cu o mișcare rapidă, aruncă sulița, care se împlântă în burta jaguarului. Jaguarul deveni din nou om, iar vrăjitorul chiui de durere, cu sulița ce îi străpungea abdomenul. Kenyahu se apropie îndurerat de vraci și îi spuse:

‒ Pe această insulă este ori viață, ori moarte, iar viața are dreptul de a înflori. Tribul va fi eli-berat de sub povara minciunilor tale.

Vrăjitorul își dădu ultima suflare. Wynom-Yao fusese învins.

Obosit după o zi plină de încercări și după bătălia din această noapte, Kenyahu se îndreptă înspre sat cu greu. Avea de gând să le spună tuturor celor trib adevărul și să-i trezească din adormirea în care zăcuseră timp de ani întregi. Avea să ofere libertatea după care tânjea tribul.

Privind spre răsărit, văzu soarele ce se ridica din Marea Întindere de Apă, aruncând razele sale calde peste cerul întunecat. Avea să fie un nou început. Avea să fie o trezire mare pentru trib.

Trezirea era aproape. O putea simți în aer.

 

*Sursa: Fantezii Literare: antologie de scriere creativă, Brăila, Proilavia, 2021, 286 p.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *