Vă prezentăm o lucrare sensibilă a unui băiat de doar 10 ani, Marc-Ionuț Hodrea, care face parte din Cenaclul literar „Traian Brad” de câteva luni, însă a reușit să ne impresioneze cu maturitatea și seriozitatea lui.
Speranță
de Marc-Ionuț Hodrea
Liceul Teoretic „Dumitru Tăuțan”, Florești
clasa a IV-a
Este ora 19:45. Un val de căldură l-a doborât pe Teodor în genunchi. Era iulie, și totuși majoritatea simțeau înăuntrul trupurilor sărutate de soare o răceală mistică. Doar Teodor era „vânat” de așa-zisa lună de vară.
Prin ochii lui negri se răsfrângea o clădire înaltă, în flăcări, căci parcă vârful ei împietrit atingea soarele și îl topea cu fiecare pas făcut de Teodor spre apartament. Părul des, aranjat și negru, asemeni ochilor săi, acum era adormit peste tâmple, iar cămașa albă devenise gălbuie, înecată în lacrimile mistuitoare ale verii.
Mai avea încă trei stații până acasă, așa că pasul lent din răcoarea dimineții devenise mai deprimat ca niciodată, iar cheful de a mai continua scădea cu fiecare secundă. În mâna dreaptă ținea o carte pe care o îndrăgea destul de mult, deși subiectul cărții era discutabil.
Prin ochelarii lui se evapora cuvântul „Hope” (speranță) care dansa intens prin pupilele lui absorbite acum de acel cuvânt.
‒ Speranță?! Ha, omul mai are o speranță pe lumea asta din momentul în care se naște? Rânjea, disprețuind falsitatea cuvântului.
Închise cartea și își continuă drumul, de data asta întrerupt de o amintire, deși asta nu-i oprea și pașii, căci dimpotrivă, erau mai rapizi, de parcă ceva îl speria.
Trecuse pe lângă doamna Berda, care uda florile, sorta plicurile și strângea nesimțirea unora de pe jos. Ea așa o numea, „nesimțire”. Dar asta nu înseamnă neapărat „nesimțire”, căci nesimțirea unora este chiar pura lor existență prin care ei își manifestă acțiunile în societate. Teodor a salutat-o din mers, înclinând ușor capul și îndreptându-se spre lift.
‒ Tinere, unde te grăbești așa? l-a strigat ea, cu o voce răgușită și pițigăiată, apropiindu-se în fugă de Teodor, ușor cocoșată de mârșăvia vieții, cu baticul înflorat pe creștetul capului și cu un plic în mână.
‒ Săru’ mâna, tanti Berda! Am avut o zi istovitoare și…
‒ Și uite că acum tu mi-o faci mie!
Teodor a privit-o rânjind, nu avea niciun chef de discuții, așa că a încercat să închidă subiectul prin tehnicile lui false:
‒ Îmi cer scuze! O seară frumoasă!
Berda l-a privit cu căldură în ochi, mai ceva ca ziua aproape risipită de iulie.
‒ E frumos să faci o babă ca mine să fugă după un tânăr ca tine, măi? spunea ea, în timp ce se ținea de umărul lui, astfel că îi simțea degetul osos până în carne.
‒ Tu ai douăzeci și cât? Douăzeci și cinci, nu? Au, săracul de tine, la cât de tânăr ești, maică-ta Cristina, săraca, dacă nu și-ar fi dat atunci duhul, acum cred că ar fi făcut-o, a continuat ea, tristă.
‒ Ia ascultă la mine, tinere! Ești înalt, chipeș, inteligent și Domnu’ mai știe, că așa ca tine era bărbată-miu, da’ el s-a dus și al naibii dacă i-aș simți lipsa când te văd. Apoi a început să-i dea o lacrimă pe la colțul ochiului căprui.
Teodor a mângâiat-o pe umăr, dorindu-și ca Berda să-și termine scena de bătrână neajutorată și plictisită după o zi de muncă prin scara blocului.
‒ Săru’ mâna, eu chiar mă grăbesc! Mâine o să încerc să-mi fac timp și pentru dumneata.
‒ Copile, mâine s-ar putea să fie prea târziu.
I-a întins un plic ușor desfăcut, apoi l-a mângâiat pe frunte, privindu-l lung.
‒ Fiule, fii mai fericit și tu, mai zâmbește, că de când ai pierdut-o pe Estera, pe fata aia care ți-a mâncat viața, numai într-o angoasă ești.
‒ Tanti Berda, Estera nu mi-a mâncat viața. Eu am făcut-o din momentul în care am ales să o iubesc, și apoi ce-i viața asta? Suferință cât vezi cu ochii.
S-a întors cu spatele la bătrână și a luat liftul spre apartamentul lui. Când a ajuns în apartament, atmosfera îi oferea un sentiment de goliciune sufletească, dar și de liniște. Cumva, apartamentul era lumea lui, nu doar locul în care își petrecea aproape o jumătate din zi.
S-a așezat pe canapea, cu o cană de cafea în mână, după o șuetă de înjurături la adresa parlamentarilor și s-a hotărât să deschidă într-un final plicul. Era răspunsul pentru analizele făcute săptămâna trecută.
După câteva rânduri citite, mintea i s-a înnegrit, fața i s-a albit, iar inima a început să-i dea senzația că ar vrea să-i iasă din piept. Pozitiv. „Rezultatul analizelor. Pozitiv. Suspect de… can… cer… cancer”.
Atunci, lumea lui devenise infimă. Atunci, o simplă hârtie devenise motivul pentru care viața lui devenise infimă. O simplă hârtie l-a făcut să-și dea seama că acum a pierdut orice speranță.
S-a așezat lipsit de orice vlagă în pat, neștiind dacă să plângă sau să adopte din nou indiferența. Până și cuvântul ăsta devenea o aparență absurdă. „Cancer” e de fapt „ca-n cer”. Poate nu era atât de rău, poate că niciodată nu e atât de rău pe cât ne-am imagina.
Atunci, a recurs la un lucru pe care nici măcar el nu se așteptase să îl mai facă vreodată.
‒ Alo, Estera…
Câteva secunde de pauză.
‒ Teodor?…
‒ Cum mai ești?
Estera l-a ascultat uimită. Dacă ar fi văzut-o, putea să jure că ochii ei albaștri nășteau raze de lumină.
‒ Sunt… așa cum ești și tu, i-a răspuns ea, încet.
‒ Nu! Nu trebuie să fii ca mine. Ai putea să vii până aici?
‒ Vin… dar e deja ora 23…
‒ Vino! Mâine s-ar putea să nu mai poți!
După vreo jumătate de oră a apărut și Estera, cu părul ei lung, ondulat și blond.
– Da, Teodor, ce s-a întâmplat?
Teodor a privit-o cu drag, ușor înspăimântat, dar bucuros de imaginea chipului ei.
‒ E ciudat cum doar în momentele astea oamenii se apropie unii de alții, i-a șoptit el, suspinând.
‒ Teo, spune-mi odată ce ai pățit! Ce simți? Cum te simți?
‒ Ca-n cer mă simt!
‒ Adică?
‒ E ciudat, nu? Uneori cuvintele au un dublu sens, deși în spatele durerii datorate acestui cuvânt stă de fapt un altul atât de frumos.