Este înalt și cenușiu și ca să ajungi sus trebuie să urci șaizeci și una de trepte. Ușa care acoperă lentila este grea și ruginită, iar pentru a aprinde fitilul trebuie să ții minte să ai mereu la tine chibrituri uscate. În nopțile întunecate sau în cele cu lună, deopotrivă, își împrăștie lumina peste micul oraș și peste întinderea de mare călăuzind navele. Da, farul este foarte important.

Nimeni nu-și mai face timp pentru ea. Mama a plecat, mult-mult prea devreme, iar tatăl este atât de ocupat… să-și plângă de milă. Nici furtunii nu-i pasă de ea, a venit pe neașteptate colorând cerul într-o nuanță înfricoșătoare, plumburie, alungând soarele și, mai apoi, stelele și luna. Vântul parcă ar avea chef de joacă, dar acum nu e timp de asta, și-apoi a mai venit și grindina. Și e deja întuneric, iar farul de care trebuie să se îngrijească stă neclintit, mai întunecat decât noaptea ce s-a lăsat. Nu mai sunt chibrituri, dar ea, Lămpița, mai curajoasă decât toți, va rezolva și problema aceasta. Continue reading “„Lămpița și băiatul-sirenă”, de Annet Schaap” →

Uri Shulevitz locuiește astăzi la New York (deși niciodată n-a intenționat să rămână acolo mai mult timp decât ar fi fost necesar pentru a-și continua studiile de artă), pentru că viața te duce unde vrea ea. Înainte de New York a locuit în Israel, unde familia emigrase la dorința tatălui său, și au fost, după cum el însuși mărturisește, zece ani fericiți. După încă o călătorie înapoi în timp, ajungem la sfârșitul anului 1946 și găsim familia, bucurându-se în sfârșit de libertate, în Franța, la Paris. Abia atunci și acolo, după nesfârșitele călătorii clandestine, cel mai adesea la adăpostul întunericului, copilul Uri a înțeles de ce i se spune Orașul Luminilor. Franța, unde nou-inventatul antibiotic, penicilina, îl salvează de o gravă boală infecțioasă, care la rândul ei îl salvează de o școală total nepotrivită (unde benzile desenate, romanele de aventuri sau filmele de capă și spadă erau strict interzise). Și din nou Paris – orașul în care băiatul singuratic căruia i se spunea sale étranger (străin murdar) și-a făcut o mulțime de prieteni: Alexandre Dumas, Paul Féval, Charlie Chaplin, Stan și Bran, Jack London, Edgar Allan Poe, spadasini, pirați, cowboy, vânzătorii de cărți ce-și aveau tarabele de-a lungul Senei. Continue reading “„Șansa: Fuga de Holocaust”, de Uri Shulevitz” →

Ce te faci când, exact de ziua ta (și cred că ești de acord cu mine, să împlinești paisprezece ani nu-i de colo), cea mai importantă ființă din viața ta dispare, iar tu nu poți înțelege de ce s-a întâmplat asta oricât ți-ai bate capul. În regulă, poate n-am avut noi cea mai bună relație, dar chiar și așa. La ora ceaiului absența mamei încă nu mă îngrijora prea tare, mai ales că nu era pentru prima oară când lipsea de acasă, iar cadourile le primisem deja: o trusă de desen (îmi place să desenez, deși priceperea mea este cam limitată), o carte cu titlul Semnificația florilor: cu observații despre mesajele transmise de evantaie, batiste, peceți de ceară și timbre poștale și o cărticică despre cifruri. Continue reading “„Cazul marchizului dispărut”, de Nancy Springer” →

Astăzi ești norocos, cititorule, deoarece am să te iau cu mine într-una din cele mai neașteptate călătorii, o aventură ce, cu siguranță, o să te țină cu sufletul la gură. O să mergem într-un oraș misterios, cenușiu, scufundat în mare parte în apele oceanului, deși construit pe un vârf de munte, și unde fiecare locuitor poate fi gazda unui parazit, care-i ocupă corpul și-l face să acționeze după bunul său plac. Este ultimul oraș de pe Pământ!

Un zeu antic nefast, Vrăjmașul sau Inamicul cum este el numit, și-a înecat toți frații-zei, rămânând singurul, iar acum se concentrează asupra Orașului și a ultimilor reprezentanți ai umanității. Continue reading “„Orfanii apelor”, de Struan Murray” →

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti.

A fost odată o fetiță, pe nume Maria Merrywheather, care în anul de grație 1842, orfană fiind, a fost nevoită să-și părăsească casa unde s-a născut și a crescut până la vârsta de treisprezece ani. Era considerată banală cu ochii ei ciudați cenușii-argintii, deși tulburător de pătrunzători, cu părul roșcat și fața slabă, palidă și plină de pistrui. Și cum era scundă și subțirică, părea mai degrabă copilul unei zâne, decât un copil de om.

În fapt, era o domnișoară de Londra ce iubea luxul, așa că lunga călătorie într-un februarie rece și cețos, până în Corwall, la conacul vărului și, de acum tutorele său, Benjamin Merrywheather, de pe Tărâmul Lunii, începea s-o deprime, la fel ca și gândul că de atunci încolo va locui la țară, un loc despre care nu știa absolut nimic. Era însoțită de domnișoara Heliotrope, ai cărei ochi albaștri ca floarea de nu-mă-uita o priveau cu multă dragoste, și de Wiggins, un motan lacom, încrezut, arțăgos, egoist și leneș. Continue reading “„Căluțul alb”, de Elisabeth Goudge” →

Nu știu dacă tu, cititorule, ai avut parte de miracolul zăpezii, dar nici nu contează. Imaginează-ți, pur și simplu, că e prima ta întâlnire cu zăpada. Imaginează-ți că stai nemișcat în fața ferestrei și privești afară, încercând să nici nu clipești… Imaginează-ți ce ai simți văzând-o rotindu-se ușor și plutind prin aerul rece, dar parcă nu atât de înghețat ca înainte de a începe grațiosul dans al fulgilor ce coboară încetișor și se aștern pe pământ. Și apoi clipești, dar magia e încă acolo, și o lume parcă nepământeană ți se desfășoară în fața ochilor, totul alb și liniștit, ca îngerii.

Sigur, iernile existau și înainte de asta, dar erau doar anotimpuri lungi și întunecate, fără niciun pic de magie, frigul amarnic și vânturile înghețate aducând disperare în sufletele tuturor. Într-o astfel de noapte, înșelătoare și parcă mai înghețată ca oricând, începe povestea noastră, odată cu neguțătorul de zăpadă, un bărbat cu păr alb și barbă de țurțuri, care ne-a trecut pragul, căutând găzduire. Un om tare ciudat: dinți albaștri, degete albastre, până și albul ochilor era albastru, în timp ce pupilele erau albe. Am aflat că este și alchimist, atunci când pietricelele din mâna mea s-au transformat în fix cei trei șilingi, plata pentru a rămâne o noapte la han. Iar lucrul ăsta m-a întristat, deoarece mi-a adus aminte de mama mea, care a dispărut cu trei ani în urmă, și ea se pricepea la alchimie. Continue reading “„Neguțătorul de zapadă”, de Sam Gayton” →

Ne adăpostește și are atât de multă grijă de noi. Nu ne cunoaștem părinții, dar ea este aici, cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai darnică. Nimic nu ne poate face rău, până și albinele sau șerpii sunt inofensivi. Ne-a învățat să umblăm desculți, iar picioarele noastre sunt acum puternice, așa că nimic nu ne poate răni. Da, știu că poate nu-ți vine să crezi, dar ea are această putere magică de a ne ține în siguranță, singura condiție fiind aceea de a lucra împreună, ca o familie, și să respectăm acele câteva reguli, care de altfel nu au alt scop decât acela de a ne ajuta să trăim cât mai bine și să nu ne lipsească nimic. Doar pe ea o avem, ea este o… Insulă. Continue reading “„Insula orfanilor”, de Laurel Snyder” →

Dragă cititorule,

Spune-mi, te rog, cum arată lumea în care trăiești. Este, la fel ca a mea, o lume a întunericului? Aveți o sursă de electricitate ce nu vă pune viețile în pericol, și dacă da, cum ați reușit să faceți asta? Vă bazați pe tehnologie pentru a putea supraviețui și, mai ales, tu înțelegi această tehnologie? Știu că sunt multe întrebări, dar dacă înțelegi cum funcționează lucrurile, cred că m-ai putea ajuta să repar generatorul electric, singura noastră sursă de lumină, și care, din păcate, este pe moarte. Sunt tot mai dese și mai lungi momentele în care nu funcționează, iar proviziile de mâncare și medicamente sunt și ele pe terminate. De cele mai multe ori mâncăm doar cartofi la fiecare masă, fierți, piure sau copți, deoarece până și uleiul s-a terminat. Iar atunci când becurile nu se mai aprind, străzile se scufundă într-un întuneric absolut și este imposibil să mai găsim drumul spre casă. Da, este lumea în care trăim și o iubim, dar viața e din ce în ce mai grea. Primarul nu pare deloc îngrijorat, însă sunt sigur că ascunde ceva. Mereu ne spune că suntem în siguranță, dar eu știu mai bine, cu sau fără ajutorul adulților, lucrurile acestea trebuie rezolvate, și încă foarte repede! Continue reading “„Orașul Ember. Prima Carte a Focului Stins”, de Jeanne Du Prau” →

A fost odată ca niciodată, căci doar așa poate începe un basm, un sătuc îndepărtat, în care trăia fermierul Vasili Grigorevici împreună cu cei trei fii, Grișa, Sașa și eu, Vania, mezinul familiei. Până aici nimic deosebit, eram o familie ca oricare alta. Doar că, în timp ce frații mei lucrau cu spor de dimineața până seara, fie vară, fie iarnă, eu, că nici nu știu cum să vă spun: îmi plăcea munca la fel de mult precum le plac câinilor urzicile. Nici măcar nu mi-era rușine, ba chiar eram mândru de asta, căci așa eram eu, un mare visător. Frații mei tare mult ar fi vrut să-mi dea o lecție, dar noroc cu tata și, mai ales, cu tușica Aculina, care-mi lua partea de fiecare dată, spunându-le că nu e vina mea dacă așa m-a făcut bunul Dumnezeu. Continue reading “„Aventurile lui Vania cel voinic”, de Otfried Preußler” →