„Cazul marchizului dispărut”, de Nancy Springer

Ce te faci când, exact de ziua ta (și cred că ești de acord cu mine, să împlinești paisprezece ani nu-i de colo), cea mai importantă ființă din viața ta dispare, iar tu nu poți înțelege de ce s-a întâmplat asta oricât ți-ai bate capul. În regulă, poate n-am avut noi cea mai bună relație, dar chiar și așa. La ora ceaiului absența mamei încă nu mă îngrijora prea tare, mai ales că nu era pentru prima oară când lipsea de acasă, iar cadourile le primisem deja: o trusă de desen (îmi place să desenez, deși priceperea mea este cam limitată), o carte cu titlul Semnificația florilor: cu observații despre mesajele transmise de evantaie, batiste, peceți de ceară și timbre poștale și o cărticică despre cifruri. Continue reading “„Cazul marchizului dispărut”, de Nancy Springer”

„Orfanii apelor”, de Struan Murray

Astăzi ești norocos, cititorule, deoarece am să te iau cu mine într-una din cele mai neașteptate călătorii, o aventură ce, cu siguranță, o să te țină cu sufletul la gură. O să mergem într-un oraș misterios, cenușiu, scufundat în mare parte în apele oceanului, deși construit pe un vârf de munte, și unde fiecare locuitor poate fi gazda unui parazit, care-i ocupă corpul și-l face să acționeze după bunul său plac. Este ultimul oraș de pe Pământ!

Un zeu antic nefast, Vrăjmașul sau Inamicul cum este el numit, și-a înecat toți frații-zei, rămânând singurul, iar acum se concentrează asupra Orașului și a ultimilor reprezentanți ai umanității. Continue reading “„Orfanii apelor”, de Struan Murray”

„Căluțul alb”, de Elisabeth Goudge

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti.

A fost odată o fetiță, pe nume Maria Merrywheather, care în anul de grație 1842, orfană fiind, a fost nevoită să-și părăsească casa unde s-a născut și a crescut până la vârsta de treisprezece ani. Era considerată banală cu ochii ei ciudați cenușii-argintii, deși tulburător de pătrunzători, cu părul roșcat și fața slabă, palidă și plină de pistrui. Și cum era scundă și subțirică, părea mai degrabă copilul unei zâne, decât un copil de om.

În fapt, era o domnișoară de Londra ce iubea luxul, așa că lunga călătorie într-un februarie rece și cețos, până în Corwall, la conacul vărului și, de acum tutorele său, Benjamin Merrywheather, de pe Tărâmul Lunii, începea s-o deprime, la fel ca și gândul că de atunci încolo va locui la țară, un loc despre care nu știa absolut nimic. Era însoțită de domnișoara Heliotrope, ai cărei ochi albaștri ca floarea de nu-mă-uita o priveau cu multă dragoste, și de Wiggins, un motan lacom, încrezut, arțăgos, egoist și leneș. Continue reading “„Căluțul alb”, de Elisabeth Goudge”

„Neguțătorul de zapadă”, de Sam Gayton

Nu știu dacă tu, cititorule, ai avut parte de miracolul zăpezii, dar nici nu contează. Imaginează-ți, pur și simplu, că e prima ta întâlnire cu zăpada. Imaginează-ți că stai nemișcat în fața ferestrei și privești afară, încercând să nici nu clipești… Imaginează-ți ce ai simți văzând-o rotindu-se ușor și plutind prin aerul rece, dar parcă nu atât de înghețat ca înainte de a începe grațiosul dans al fulgilor ce coboară încetișor și se aștern pe pământ. Și apoi clipești, dar magia e încă acolo, și o lume parcă nepământeană ți se desfășoară în fața ochilor, totul alb și liniștit, ca îngerii.

Sigur, iernile existau și înainte de asta, dar erau doar anotimpuri lungi și întunecate, fără niciun pic de magie, frigul amarnic și vânturile înghețate aducând disperare în sufletele tuturor. Într-o astfel de noapte, înșelătoare și parcă mai înghețată ca oricând, începe povestea noastră, odată cu neguțătorul de zăpadă, un bărbat cu păr alb și barbă de țurțuri, care ne-a trecut pragul, căutând găzduire. Un om tare ciudat: dinți albaștri, degete albastre, până și albul ochilor era albastru, în timp ce pupilele erau albe. Am aflat că este și alchimist, atunci când pietricelele din mâna mea s-au transformat în fix cei trei șilingi, plata pentru a rămâne o noapte la han. Iar lucrul ăsta m-a întristat, deoarece mi-a adus aminte de mama mea, care a dispărut cu trei ani în urmă, și ea se pricepea la alchimie. Continue reading “„Neguțătorul de zapadă”, de Sam Gayton”

„Insula orfanilor”, de Laurel Snyder

Ne adăpostește și are atât de multă grijă de noi. Nu ne cunoaștem părinții, dar ea este aici, cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai darnică. Nimic nu ne poate face rău, până și albinele sau șerpii sunt inofensivi. Ne-a învățat să umblăm desculți, iar picioarele noastre sunt acum puternice, așa că nimic nu ne poate răni. Da, știu că poate nu-ți vine să crezi, dar ea are această putere magică de a ne ține în siguranță, singura condiție fiind aceea de a lucra împreună, ca o familie, și să respectăm acele câteva reguli, care de altfel nu au alt scop decât acela de a ne ajuta să trăim cât mai bine și să nu ne lipsească nimic. Doar pe ea o avem, ea este o… Insulă. Continue reading “„Insula orfanilor”, de Laurel Snyder”

„Orașul Ember. Prima Carte a Focului Stins”, de Jeanne Du Prau

Dragă cititorule,

Spune-mi, te rog, cum arată lumea în care trăiești. Este, la fel ca a mea, o lume a întunericului? Aveți o sursă de electricitate ce nu vă pune viețile în pericol, și dacă da, cum ați reușit să faceți asta? Vă bazați pe tehnologie pentru a putea supraviețui și, mai ales, tu înțelegi această tehnologie? Știu că sunt multe întrebări, dar dacă înțelegi cum funcționează lucrurile, cred că m-ai putea ajuta să repar generatorul electric, singura noastră sursă de lumină, și care, din păcate, este pe moarte. Sunt tot mai dese și mai lungi momentele în care nu funcționează, iar proviziile de mâncare și medicamente sunt și ele pe terminate. De cele mai multe ori mâncăm doar cartofi la fiecare masă, fierți, piure sau copți, deoarece până și uleiul s-a terminat. Iar atunci când becurile nu se mai aprind, străzile se scufundă într-un întuneric absolut și este imposibil să mai găsim drumul spre casă. Da, este lumea în care trăim și o iubim, dar viața e din ce în ce mai grea. Primarul nu pare deloc îngrijorat, însă sunt sigur că ascunde ceva. Mereu ne spune că suntem în siguranță, dar eu știu mai bine, cu sau fără ajutorul adulților, lucrurile acestea trebuie rezolvate, și încă foarte repede! Continue reading “„Orașul Ember. Prima Carte a Focului Stins”, de Jeanne Du Prau”

„Aventurile lui Vania cel voinic”, de Otfried Preußler

A fost odată ca niciodată, căci doar așa poate începe un basm, un sătuc îndepărtat, în care trăia fermierul Vasili Grigorevici împreună cu cei trei fii, Grișa, Sașa și eu, Vania, mezinul familiei. Până aici nimic deosebit, eram o familie ca oricare alta. Doar că, în timp ce frații mei lucrau cu spor de dimineața până seara, fie vară, fie iarnă, eu, că nici nu știu cum să vă spun: îmi plăcea munca la fel de mult precum le plac câinilor urzicile. Nici măcar nu mi-era rușine, ba chiar eram mândru de asta, căci așa eram eu, un mare visător. Frații mei tare mult ar fi vrut să-mi dea o lecție, dar noroc cu tata și, mai ales, cu tușica Aculina, care-mi lua partea de fiecare dată, spunându-le că nu e vina mea dacă așa m-a făcut bunul Dumnezeu. Continue reading “„Aventurile lui Vania cel voinic”, de Otfried Preußler”

„Povestea norocoasei Ruth”, de Ruth Behar

M-au numit Domnișoara Șotron, regina din Queens și locuiesc în cartierul cu același nume din New York. Se zice că sunt o fetiță isteață, sau cel puțin așa eram în Cuba, țara de origine a familiei mele. Eu și Danielle, belgianca cu care mă joc în fața blocului, mergem la aceeași școală, dar în timp ce ea a fost repartizată în grupa isteților, eu, Ruth Mizrahi (acesta este numele meu adevărat), am ajuns în grupa tonților din cauză că nu vorbesc limba engleză. Dacă ați vedea ce haine elegante are Danielle! Poartă cizme negre înalte, pe când eu am doar haine ieftine, iar în picioare niște teniși vechi cu găuri în dreptul degetelor mari. Ei, asta e. Deocamdată!

Am lăsat în urmă regimul comunist al lui Fidel Castro și am emigrat în Statele Unite ale Americii în speranța unei vieți mai bune, iar pentru asta trebuie să muncim din greu. Papi și-a luat două slujbe, iar mama are grijă de casă și face mâncare. Atât bunicii, cât și unchiul Bill și mătușa Sylvia cu fetița lor, locuiesc în aceeași clădire cu noi. Și ei speră la o viață mai bună. Continue reading “„Povestea norocoasei Ruth”, de Ruth Behar”

„Prietenii copilăriei mele”, de Wilson Rawls

Venise din nou primăvara și urma să părăsim pentru totdeauna ținutul Ozark unde, pe vremea asta, mirosea a flori sălbatice, a arbori de Iudeea și de banana nordului, iar apele râului Illinois șerpuiau cristaline, udând pământul negru umbrit de paltini, mesteceni și arțari. Dar eu mai aveam ceva de făcut, ceva foarte important: trebuia să merg să-mi iau rămas bun. Când am ajuns suficient de aproape, am văzut că acolo, în pământul mănos de munte, crescuse o ferigă frumoasă, cu frunzele lungi și roșii arcuindu-se ca un curcubeu. O legendă indiană spune că doar un înger poate să planteze semințele și că planta aceasta nu moare niciodată, deoarece locul în care trăiește este binecuvântat. Am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Dar să încep cu începutul. Când aveam vreo zece ani m-am îmbolnăvit de o boală cumplită, ce mă făcea să sufăr atât de tare încât nici noaptea nu aveam somn. De fapt, nu cred să mai fi fost vreun alt băiat pe pământ care să sufere mai mult decât mine. Căci da, mai presus de toate, îmi doream să am un câine. De fapt voiam doi, și nu de orice fel. Eu, Billy Colman, îmi doream să am câinii mei de vânătoare. Doar că părinții mei, chiar dacă nu erau săraci lipiți pământului, nici nu aveau suficienți bani pentru a-mi îndeplini dorința. Continue reading “„Prietenii copilăriei mele”, de Wilson Rawls”

„Călătorie în a cincea dimensiune” (sau „O buclă în timp”), de Madeleine L’Engle

Dacă nu te-ai aflat niciodată, noaptea târziu, într-o cameră de mansardă care se cutremură sub asediul unei furtuni îngrozitoare, sigur ai citit Vrăjitorul din Oz, deci poți cel puțin să-ți imaginezi. Iar dacă nu doar vremea, ci și toate celelalte din viața ta merg anapoda, atunci… hm, da, atunci e vorba despre mine, Margaret Murry (dar tu poți să-mi zici Meg).  N-ai vrea să fii în locul meu, și cum nici eu n-am vrut să fiu în locul meu, am zis să cobor în bucătărie să-mi fac niște cacao, că poate mă liniștesc puțin. Și cine crezi că mă aștepta jos, cu laptele deja încălzit? Fratele meu, Charles, care deși nu a scos niciun cuvânt până la vârsta de patru ani, acum (la doar cinci ani) știe totul despre mine. Poate pătrunde în mintea mea și a mamei, aflând exact ceea ce gândim, iar asta e destul de înspăimântător. Habar nu am cum face asta, nici el nu-mi poate explica, dar, de exemplu, dacă se concentrează intens, poate înțelege și vântul vorbind cu arborii. Continue reading “„Călătorie în a cincea dimensiune” (sau „O buclă în timp”), de Madeleine L’Engle”