Despre un băiețel sensibil, dar curajos, pe care tatăl său l-a învățat mai multe lucruri decât ar fi putut învăța la școala unde bătaia la palme era la ordinea zilei. Despre curiozități științifice, și nu numai, de exemplu dagherotipul prin fulger, despre inovațiile născute din pasiunea pentru fotografie, ferotipia. Despre lucrurile care unesc oamenii și o prietenie specială ce nu poate fi definită. Despre spirite ce par a nu fi atotvăzătoare sau atotcunoscătoare, ce nu sunt zei și nici îngeri. Despre Ponei, căluțul cu chipul alb ce pare să-i citească gândurile. Și, nu în ultimul rând, despre familie, pentru că toate se întâmplă din cauză că Pa a fost răpit de o bandă de răufăcători. Despre băiețelul care putea vedea lucruri pe care ceilalți nu doar că nu le văd, dar nici nu cred în ele, și care trebuie să crească precum un Făt-Frumos pentru a se întoarce la viața de dinainte. Atât cât se poate. Continue reading “„Ponei”, de R. J. Palacio” →

Am eșuat complet și definitiv. Din nou! Și chiar în ultimul moment, când uite-atâta mai aveam până să trec testul pentru avansați. N-am nicio explicație, dar acum e clar: locul meu e în interior, nicăieri în altă parte! Toate lucrurile pentru care am lucrat în ultimul an sunt acum năruite: planurile pentru vară, planurile pentru tot restul vieții mele. Ce e de făcut, ce mai e de făcut în aceste condiții?! Continue reading “„În roșu marțian”, de Christopher Swiedler” →

Se pare că cititul este o formulă magică prin care intri, uite-așa! ca într-o vrajă, într-o carte, și nu oricum, ci cu totul. Și atunci mă întreb, oare de ce sunt eu acuma singură-singurică? Să fie din cauză că în loc de cuvinte, eu citesc desene? Hotărât lucru, asta e o mare ciudățenie. Și încă și mai ciudată mi s-a părut apariția unui domn ce semăna cu un vrăjitor, dar care s-a dovedit a fi Bibliotecarul bibliotecarilor. Și care a promis să mă ajute să intru și eu în povești, și cât mai multe, deși acolo va trebui să mă descurc singură. O să zbor cinci săptămâni într-un balon, o să mă scufund în apele oceanului, o să ajung în Labrador, apoi la Polul Nord, o să-i cunosc pe Fram, pe hobbiți, pe Harry Potter… și mulți-mulți alții! Tot el mi-a spus că fiecare carte are mai multe vârste, că ele te transformă și te schimbă, fiind net superioare oamenilor. Că, de fiecare dată când vezi un personaj, și el te vede și te compară cu el la fel cum și tu, la rândul tău, îl compari cu tine. Continue reading “„Invizibilii”, de Ioana Pârvulescu” →

Sunt cam mică de înălțime, dar destul de drăguță, cu ochii mei mari și căprui, părul blond-roșcat și zâmbetul extrem de simpatic, sunt colega și prietena ideală, mai ales că mă străduiesc să fiu la înălțime și la capitolul simțul umorului. În plus, sunt și foarte deșteaptă, așa că pot să-ți dau o mulțime de informații despre aproape orice, mai puțin despre cum să fii o școlăriță adevărată, deoarece creierul meu este și nu este la fel cu al tău. Dar mă străduiesc, căci nu e de glumit cu un premiu de 100 de milioane. Deși fac tot ce pot, trebuie să mărturisesc că poate n-ar strica, totuși, să nici nu mai fie atât de multe reguli, care se aplică uneori strict, alteori lejer, iar altădată chiar deloc. Vreau (chiar vreau!) să-mi ajut prietenii din echipă, dar în același timp trebuie să mă prefac a fi ceea ce nu sunt (și trebuie să recunosc, deși deloc, dar deloc, nu-mi place acest lucru, îmi doresc tare mult să fiu acel ceva ce se presupune că sunt). Nu-i așa că n-ai înțeles nimic? Ei bine, dacă citești până la final vei înțelege perfect despre ce este vorba! Și apropo, numele meu este Dotty și am doisprezece ani (sau poate că nu). Continue reading “„Robot sub acoperire”, de David Edmonds și Bertie Fraser” →

A fost fiul mărețului Uther Pendragon, dar copilăria, în acele vremuri tulburi și primejdioase, și-a petrecut-o alături de temutul vrăjitor Merlin, în grija căruia fusese dat chiar de către tatăl său. Puterea acestuia de a vedea în viitor, și sfaturile potrivite, l-au ajutat să scoată din stâncă magica și faimoasa sabie Excalibur care îl făcea invincibil, dovedind în acest fel că este singurul îndreptățit să aibă pretenții la tron. Înțelept și neînfricat, el i-a condus pe britani în luptele împotriva invadatorilor saxoni și, astfel, a adus ordinea într-o țară devastată de barbari. A cioplit o masă rotundă dintr-un copac sădit de un zeu și a înființat ordinul cavalerilor Mesei Rotunde, iar împreună cu Lancelot, Gareth, Percival sau Galahad a avut parte de numeroase aventuri. Pe drept cuvânt, unul dintre cele mai cunoscute personaje din literatură, ale cărui fapte de vitejie sunt cunoscute și celebrate de aproape o mie de ani. Continue reading “„Aici odihnește Arthur”, de Philip Reeve” →

La început era doar un băiat, isteț, amuzant și curajos, pentru care cuvinte precum verde, galben, albastru, violet sau roșu nu însemnau nimic. De când se știa, lumea i se prezentase doar în alb și negru, eventual câte o nuanță de gri spălăcit. Adevărat că, spre deosebire de ceilalți, vedea foarte bine noaptea, atunci când contururile erau mai bine definite, și poate era și asta ceva, nu? Oricum, dat fiind faptul că nu le văzuse niciodată, nu simțea că ar fi pierdut ceva. Și totuși…

În fine, cu sau fără culori, lumea în care trăia era oricum ciudată și foarte-foaaaarte diferită de cea în care, probabil, trăiești tu. O simplă călătorie cu autobuzul costa sute de lire, iar o mașină, cam vai de ea, cel puțin un sfert de milion de lire; cincisprezece mii de lire pentru un prăjitor de pâine, chilipir, ce mai; 5000 de lire pentru o pungă de cartofi și 1000 de lire pentru niște morcovi proaspeți; în schimb, o friptură de vită costa 80.000 lire, așa că nu prea îți mai permiteai să cumperi carne. Roboții care luaseră locurile de muncă ale oamenilor nu prea se descurcau la îndeplinirea sarcinilor, dar ei nu mâncau, și nici apă nu le trebuia, nu? Continue reading “„Extraordinarele culori ale lui Auden Dare”, de Zillah Bethell” →

Astăzi ești (din nou) norocos, cititorule! Îți mai aduci aminte de Ellie, mica inventatoare? Dar de Seth, băiatul misterios, sarcastic și cam ursuz, total lipsit de amintiri, pe care ea l-a salvat? Mai ții minte cum arăta Orașul, misterios și cenușiu, scufundat în mare parte în apele oceanului, deși construit pe un vârf de munte, și unde fiecare locuitor putea fi gazda unui parazit, un zeu blestemat, care-i ocupa corpul și-l făcea să acționeze după bunul său plac?

Mai știi ce hotărâre au luat atunci când și-au dat seama că, sub nicio formă, nu mai pot rămâne într-un Oraș unde toți le vor moartea? Cu siguranță ai încercat să îți imaginezi ce urmează să se întâmple și ți-ai pus o mulțime de întrebări. Vor găsi, oare, misterioasa insulă descoperită într-una dintre hărțile ascunse în casa inchizitorilor? Vor supraviețui înfricoșătoarei călătorii pe un ocean nu întotdeauna prietenos și liniștit? Vor reuși să rămână prieteni cu adevărat, indiferent de încercările prin care vor trebui să treacă? Continue reading “„Insula Epavei”, de Struan Murray” →

Plutise leneș în apa neagră plină de pești sclipitori a Lacului Cerurilor, iar acum, și fără să înțeleagă ce se întâmplase, lumina de aur, stridentă și amețitoare, îi ardea ochii. Oare era prizonier, el, cea mai puternică dintre creaturi, el a cărui răsuflare putea frânge copacii, el a cărui forță putea susține pământul? Și, oare, cine – animal, nemuritor, om – ar îndrăzni să-l insulte astfel? Forța și puterea nu-i mai erau de niciun ajutor în acel gol strălucitor. Nu conta că era indestructibil și invincibil, pentru că nu avea cu cine lupta. Era atât de obosit. Știa deja că nu-i mai rămăsese decât un singur lucru de făcut, atunci, pentru prima oară, deși nu știa unde se află, în cer, pe pământ sau pe mare: să ceară ajutor. Nu-i mai rămăsese nimic, doar lunga așteptare și dorul de întunecimea lui serenă, dorul cumplit ce-l apăsa mai tare decât povara din spinare. Voia să se întoarcă acasă.

Dacă vrei să afli cine este creatura magică care aduce iarna, la fel cum Dragonul albastru aduce primăvara, și cine este muritorul care a reușit s-o înlănțuie, citește cartea! Continue reading “„Când marea s-a prefăcut în argint”, de Grace Lin” →

Demult, cândva la începuturile lumii, pe când zeii care domneau, Tumaiyowit și Mukat, se certau din orice, dar mai ales din cauza oamenilor, insula era acoperită cu copaci uriași. Tumaiyowit era cel care voia ca oamenii să moară, așa că a coborât într-o lume de sub lumea aceasta și a luat cu el tot ce-i aparținea. Acum, insula de forma unui delfin cu coada spre răsărit a rămas pustie, doar stâncă și câțiva copaci mici și piperniciți risipiți prin văi, îngenuncheați de vânturile puternice ce-o stăpânesc. Doar marea ne ține în viață. Și, într-o bună zi, tot de pe mare a venit și pieirea, sub forma unei cochilii plutitoare ce se apropia din ce în ce mai mult, și care, în lumina crudă a răsăritului, s-a dovedit a fi o corabie aleutină cu pânzele ei roșii ca sângele, ce parcă prevesteau ceea ce avea să se întâmple. Continue reading “„Insula Delfinilor Albaștri”, de Scott O’Dell” →

A fost odată ca niciodată (căci știm cu toții că așa încep poveștile) un sat. Mic, șters și trist, înconjurat de păduri și munți înalți și abrupți, fără nicio altă așezare în apropiere. Niciun călător nu ajungea prin acele locuri, doar câte un meșter rătăcitor sau vreun vânzător ambulant, dar nimeni nu rămânea mai mult de două nopți în sătucul ce părea blestemat să-și ducă zilele într-o tăcere deplină și ciudată. Căci înafară de mugetul râului învolburat ce nu se oprea niciodată, niciun alt sunet nu putea fi auzit. Nu-i știm numele, dar se prea poate ca asta să nici nu fie așa de important, din moment ce întâmplările de atunci le trăim și azi, căci așa suntem noi oamenii, mici și mari, tot repetăm anumite lucruri, chiar dacă ele sunt greșite. Povestea lor poate fi și povestea noastră. Continue reading “„Deodată în adâncul pădurii. O poveste”, de Amos Oz” →